Avem atâtea expresii, zicale și proverbe cu temă (aparent) culinară, încât putem să dăm și altora! S-au tot adunat de zeci și sute de ani în așa măsură, încât ar trebui să fim deja un popor foarte înțelept. Se întâmplă că pe unele dintre ele le folosim fără să bănuim (sau bănuind greșit) ce semnifică sau ce semnificau inițial. Dar s-a întâmplat și la case mai mari, căci n-a înțeles el, ditamai împăratul, cum era cu sarea în bucate. Începem blând și terminăm intens.
A da “sfoară” în țară
De fapt e sfară. Unii ne gândim, probabil, la transmiterea mesajelor prin sârmele telegrafice, alții, cunoscând înțelesul primar al termenului, acela de fum, dar și de miros rezultat din arderea grăsimilor și a cărnii, se gândesc, nu fără anume îndreptățire, că este vorba despre acel epifenomen al vecinătății atât de des întâlnit la curte sau la bloc; știi și tu, atunci când gătește câte unul de află tot cartierul sau toată ulița… cu nasurile-n vânt. Și eu am crezut la fel. Totuși cine a auzit de semnalizarea cu ajutorul fumului, este cel mai aproape de adevăr, căci explicarea expresiei se leagă de străvechea modalitate de a transmite mesaje sau de a alarma, prezentă la toate popoarele și grupurile umane ale trecutului îndepărtat sau recent: de la chinezii sau romanii care-și păzeau imperiile, trecând pe la răzeșii (șfară) lui Ștefan cel Mare și până la amerindienii din Lumea Nouă. Toți comunicau cu fum și foc. Nu era mai bună explicația cu mâncarea? La plăcinte înainte, la război înapoi. Asta zic, căci cine vrea invers… să se caute, taică.
A drege busuiocul
Acum te gândești poate la cineva care gătea cu busuioc și care, punând prea mult sau prea puțin, găsea o formulă pentru a reechilibra cumva gustul mâncării. Se pare, însă, că forma inițială a expresiei a fost aceea de a drege CU busuioc. Te poți gândi acum că tot despre o mâncare ar fi vorba, una pe care ai drege-o cu tradiționalul busuioc. Dar iarăși greșești, căci despre dresul vinului este vorba(1), un obicei al negustorilor de vin din alte vremuri, care, căutând să vândă inclusiv vinurile acrite, le “reparau” cu busuioc, îndepărtând sau ameliorând astfel izul de acreală din băutura oxidată. Trebuie să încerc și eu, dar mie nu mi se acrește vinul.
Colac peste pupăză
Dacă te gândești cumva că săraca pupăză din tei sau din orice alt copac, ar putea păți ceva de la un colac cu mac sau cu susan, aruncat în ea de vreun copil tembel, nu te speria. Nici despre o exprimare intenționat absurdă nu este vorba, așa cum adesea întâlnim în maleabila limbă română. Acea pupăză era o coptură împletită în formă de pasăre sau de cuib de pasăre. Iar acum începi să înțelegi cam unde băteau românii de altădată: cum să pui o pupăză peste altă pupăză sau cum să pui cuibul pe pasăre și carul înaintea boilor? Aveau dreptate ăi bătrâni, dar nu este doar atât. În zonele(2) unde colacii se pregăteau pentru înmormântare (a-i mânca cuiva coliva/colacii) iar pupăza (pâine mare împletită, împodobită cu turte, fructe și covrigi) se făcea pentru nuntă, inversarea succesiunii firești, însemna mare necaz, eventual, peste un altul, de unde, iarăși, sensul expresiei. Probabil că nu mai știu mulți cum arătau exact pupezele din aluat, fie ele colaci sau pâini împodobite. Aici sunt clar porumbei! Și uite așa trece baba cu colacii…
Cinci pupeze. Patru-s de la brutărie! & Și una din pădure William Kreijkes, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
A da rasol…
Numai de departe și indirect are legătură această expresie cu mâncarea numită rasol. Originea este una ne-gastronomică, iar apropierea cu mâncarea numită astfel s-a făcut după “legile” etimologiei populare, adică după ureche. Frizerii și bărbierii austro-ungari vorbitori de română par a fi responsabili de apariția și răspândirea ei în a doua jumătate a sec. al XIX-lea și la începutul celui următor. “De vină” este preparatul chimic utilizat pe atunci pentru a epila barba, bărbierind, deci, fără brici: ras de la a rade și terminația ol dată anumitor preparate chimice (menthol etc.). Legarea de mâncarea rasol (alt cuvânt, altă origine) s-a făcut prin prisma apropierii dintre rapiditatea cu care se realiza atât bărbierirea cu rasol cât și prepararea mâncării cu același nume. Deci, să nu o dăm rasol că ne sare muștarul. Și pătează.
A umbla cu ocaua mică…
Sigur ai auzit de Cuza, primul domnitor al statului român modern care de atunci încoace se tot chinuie să se modernizeze.(3) Țara era mult mai mică pe atunci (Moldova și Muntenia, fără Dobrogea), iar Cuza împreună cu miniștrii săi și sprijinit (sau atent și critic supravegheat) de Marile Puteri ale timpului, încerca să o scoată din pâcla groasă a unui ev mediu întârziat. Deoarece ofițerul moldovean ajuns șef de stat a arătat prin fapte că o țară se poate conduce și pentru binele oamenilor “de rând”, nu doar al “elitelor”, el a rămas în conștiința populară și a societății ca o amintire plăcută. Se povestea de pildă, prin popor că Vodă Cuza ar fi umblat prin târguri îmbrăcat în țăran, cercetând cinstea negustorilor. Exact așa ar fi dat în vileag pe un băcan cu care se învoise la un troc; poate, lapte acru contra untdelemn. Atunci când i-a măsurat “țăranului” untdelemnul cuvenit, băcanul a încercat să-l înșele la cântar, folosind o altă oca(4) mai ușoară, ocaua mică. Urmarea ar fi fost, spre deliciul oamenilor adunați, plimbarea prin târg a negustorului necinstit, obligat să-și strige păcatul în gura mare cu ocalele atârnate de gât.(5) V-am promis că e mai blândă. Cam ca pedepsele de azi.
A da vrabia din mână pe cioara de pe gard…
Asta nu e pentru sufletele fine. Te-ai putea gândi că, un alt băiet care se ținea cândva de șotii precum Nică a lui Ștefan a Petrei Ciubotariul cu pupăza lui, și-a pus această întrebare filozofică după ce tocmai prinsese o amărâtă de vrabie.(6) Încercări de explicații vei găsi, fardate și forțat simbolice precum cea de aici de pildă. Realitatea însă, bate filmul. Mai întâi, sunt locuri în Japonia unde, a mânca o vrabie friptă întreagă este o gustare tradițională de Anul Nou; cu tot cu cioculețul ăla mic, cu oscioarele alea mici, cu gheruțele alea mici, cu tot! Hap, cranț, cranț! Și cică gustul n-ar fi rău. Apoi, orice britanic poate regăsi vrăbiuța pe lista Mâncărurilor uitate, alături de alte păsări și a existat o tendință asemenea chiar în SUA, prin influența directă metropolă-(post)colonii. Pentru a nu mai vorbi de croweaters din Australia. Se simte și o revenire? Apropo de revenire, fii absolut sigur/ă că și l-a noi s-au mâncat. Și nu doar în sălbaticele perioade de foamete.
Dar dacă avem strămoși care au mâncat vrăbii, de ce mai tânjeau la ciorile de pe garduri? Exact, erau mai mari, aveau mai multă carne și, inteligente cum sunt, erau cu siguranță ceva mai greu de prins. Vrei o cioară gătită în zilele noastre? Uite, aici se umblă cu cioara… gătită. Iar dacă te gândești că atât vrăbiile cât și ciorile puteau fi și dăunători ai culturilor (pomi, legume, grâne), uite-i pe cei de demult cum împușcau doi iepuri dintr-un foc. Măcar câteodată. Dar să ne revenim, zic. Aflați constant sub spectrul foametei, oamenii au mâncat dintotdeauna lucruri “trăznite”, pentru noi răsfățații de azi. Cu atât mai mult zburătoare. Îmi vin chiar acum în minte locuitorii insulelor din Atlanticul de Nord care, până acum 100 de ani, consumau în cantități uriașe drăgălașii și astăzi, parțial protejații puffin-i. Parțial, fiindcă sunt considerați încă delicatesă în Islanda și Feroe. Parcă rămâi acum gândindu-te: cu ce scop vindea Nică pupăza aia? Chiar așa, nu vrei o ciulama de porumbel ca să-ți revii?
De vei umbla cu ocaua mică te-oi preumbla prin târg! Pydrooo, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
________________________________
(1) Stelian Dumistrăcel, Pînă-n pînzele albe – expresii românești, Iași, 2001, p. 64-65
(2) Dumistrăcel, p. 344-346
(3) Nu încerca să colorezi politic cuvântul modernizare. Vei sfârși prin a te minți singur/ă. În societățile de hotar istoria este altă mâncare de pește. Ca și prezentul și, respiră adânc, ca și viitorul.
(4) Ocaua, veche unitate de măsurare a capacității, introdusă de otomani, a fost folosită până la introducerea sistemului metric (tot de către Cuza).
(5) O pedeapsă des uzitată în Moldova și Muntenia înainte de Cuza. S-a practicat și în Târgul Oborului.
(6) Cum?! Nu ai prins vrăbii la țară cu capcane când erai mic/ă?! Chill, le dădeam drumul după aia.
