Fructele de pădure pot crește cam în orice zonă de relief. Sunt tare sănătoase, iar jocul dulcelui-acrișor al gustului lor le face irezistibile. De aceea sunt cumva în trend, iar din cele de cultură găsim la orice hypermarket, depuse la rece în cutii de plastic transparente sau în pungi colorate înghețate, unele venite de departe tare. Le mai găsim și la piață, ca pe vremuri, culese bob cu bob din grădini sau din pădure și neaducând cine știe ce profit celui/celei care se încumetă să le mai vândă. Dar la munte la noi cum mai stă treaba?
Românul numea astfel de fructe cu termenii generali de pomuțe sau pomușoare. Creșteau în tufe pe dealuri și la munte, mai cu seamă prin păduri, alcătuind ici și colo adevărate desișuri; de aici și noțiunea de zmeuriș (desișul de zmeuri). Unele aveau spini și românul nostru forma adevărate garduri cu ele ca să-și ferească capra de sălbăticiuni sau de ochii vecinului. În stare sălbatică sunt din ce în ce mai rare azi, dar cultivate, le întâlnești pe unele până-n câmpie. Dar mai spre munte încă avem…
Merișoarele (Vaccinium vitis idaea)
Din pădurile de munte până pe pajiștile alpine, unde poate forma adevărate covoare, întâlnim merișorul cu frunzulițele sale veșnic verzi și fructele roșii. Mai era pomenit și ca afin roșu, coacăz de munte, smârdar/smirdar etc. Spre sfârșitul sec. XIX, etnologul S.F. Marian cunoștea un merișor blând și unul sălbatic, primul, fără sâmburi, bun și ușor de consumat.(1) Cât privește merișoarele din comerț stați liniștiți că nu s-a luptat nimeni cu ursul pentru ele. Sunt de cultură, aduse deshidratate de prin SUA. Cât timp nu-s și confiate (adică înecate în zahăr), sunt încă bune și sănătoase. Câțiva viteji încearcă să cultive și la noi…
Strugurii-ursului (Arctostaphylos uva ursi)
Numele lor (inclusiv cel științific) este cel mai sincer dintre toate.(2) Sunt rare azi, iar dacă ai norocul să găsești un covor de astfel de pomușoare și nenorocul să te îmbuibi cu ele peste măsură, te poți otrăvi. Seamănă bine cu merișoarele… Strugurii-ursului ne învață măsura, deci mai lasă și pentru urs.
Strugurii-ursului sunt rari, lasă-i și lui Moș Martin. Walter Siegmund, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
Afinele (Vaccinium myrtillus)
Sunt, alături de zmeuriș, singurele fructe de pădure, cred, care mai formează în limba noastră un substantiv colectiv sugerând desimea tufelor sau abundența fructelor sălbatice la un moment dat: afiniș.(3) Deși a cam dispărut în româna de azi, îl puteam întâlni în scrierile iubitorului de natură care a fost Ion Simionescu. Dacă găsești afine de cultură la magazin, sunt toate șansele să fie importate de prin Americi și să fie o rudă a afinei noastre, anume Vaccinium corymbosum. Bune și alea. Fructele albastre-brumării de Vaccinium myrtillus se mai numeau și pomușoare sau chiar coacăze, iar sucul lor era folosit și pentru a colora vinul roșu, dându-i un aspect mai… vârtos.
Răchițelele (Vaccinium oxycoccos)
Surate cu merișoarele, afinele și strugurii-ursului, sunt aproape dispărute (p. 382). Că erau mai răspândite în trecut pare s-o dovedească un oronim ca Răchitișul Mare care numai la răchita din preajma bălților nu te duce cu gândul.
Răchițele, răchițele/ Fu plin muntele de ele. Андрій Міськов, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Părăsim familia Ericaceae, căreia i-au aparținut “pomușoarele” enumerate până acum. O familie ai cărei membri “sălbatici” au fost meniți parcă muntelui în regiunile noastre. Următoarele ajung cu ușurință și la munte, dar sunt mai mult ale dealului împădurit.
Spre deosebire de celelalte fructe de pădure, frăguțele (Fragaria vesca) aparțin verii mai timpurii (iunie-iulie) și familiei Rosaceae, ca și zmeurul, murul, scorușul sau trandafirul, măceșul și căpșunile. Pe cât sunt de mici, pe atât de intensă le este aroma. Dacă ai mâncat, sigur nu le-ai uitat. Se puteau întâlni, de fapt, cam peste tot. La fel și murele (Rubus fruticosus), cunoscute și sub denumirile de rug (de munte, de câmp), murariu sau, ghici de ce, mura ursului.(4) Dar până și copiii știau asta așa că le-au nemurit în folclorul lor: Umblă ursul prin pădure/ După fragi și după mure… Se coc toată vara și, pe vremuri, strămoșii tăi se apărau cu ajutorul murului (ramuri, frunze, flori, fructe) de Dânsele (Iele, Sânziene) și de diverse beteșuguri.(5) Deci, bagă mure ca la urs. Zmeura (Rubus idaeus) se coace mai spre toamnă (august-septembrie) și când apare la munte se leagă mai cu seamă de pădurile de brad.(6) Se mai numea și smeurariu, rug sau mana-jidovului. Același S.F. Marian știa și de o zmeură-albă, numită și urșină/urșin, căutată ca și cea roșie, de același Moș Martin. Prin zona muntoasă a Sucevei, un desiș de zmeuriș se numea, cu un cuvânt pierdut azi, padiș.(7) Din aceeași familie roză pornită de la deal provine și scorușul (sorbul, Sorbus aucuparia) cu scorușele sau soarbele lui bune toamna. Bune ca atare sau sub forma unui must.(8)
Dacă nu te duci la munte, treci prin Obor.
Ar mai fi și alte minuni precum coacăzele (roșii, albe, negre), porumbarul, coarnele, măceșele, agrișele etc., dar acestea cresc mai mult de la deal în jos. Despre toate însă putem spune că erau folosite în bucătăria țărănească, fiind uscate sau murate, apoi consumate fierte, ca atare sau în mâncare iarna sau în zilele de post. Stafide și snack-uri avant-la-lettre. Despre leacuri nu mai spun.
Dincolo de variantele de cultură, dincolo de gemuri și dulcețuri, de ceaiuri de leac(9) și siropuri, parcă am culege chiar noi câteva pomuțe, de acolo de unde mai cresc încă singure. Deci dacă te încumeți, du-te spre toamnă să guști câteva fructe de pădure de la munte. Pe acestea am dori să le culegem singuri și să le mâncăm bob cu bob, atenți să nu ne prindă ursu’ că-i furăm salata.
Am auzit de la un măcăleandru că ursul tot coboară spre câmpie de când a auzit că importăm prea multe fructe de pădure în loc să le producem local. Nu știu ce să cred… Arthur Rackham, Public domain, via Wikimedia Commons
_______________________
(1) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. II, ediție critică Aura Brădățan, Suceava 2010, p. 429
(2) Un nume hibrid. Prima parte, în greacă, înseamnă ca și a doua sa parte, în latină, același lucru cu denumirea românească.
(3) Ion Simionescu, Flora României, București 1939, p. 105
(4) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. II, ediție critică Aura Brădățan, Suceava 2010, p. 462
(5) idem p. 466, 473
(6) Ion Simionescu, Flora României, București 1939, p. 87
(7) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. III, ediție critică Aura Brădățan, Suceava 2010, p. 333-334
(8) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. III, ediție critică Aura Brădățan, Suceava 2010, p. 290
(9) Toate fructele de pădure, de la munte până la câmpie, ca și frunzele lor alcătuiesc o farmacie în sine, iar despre super-efectele lor evidente asupra sănătății s-a tot super-scris.
