Ce credeți că iese când peștele din Dunăre se întâlnește, în farfurie, ce-i drept, cu bogăția cea mai de preț a Bărăganului, grâul? O nebunie veche și tot mai rar întâlnită în ultimul timp, dar gustoasă și autentică, o adevărată împerechere a Orientului cu Occidentul.
Pe malul nordic al Dunării, la Giurgiu, a fost nevoie ca hanurile să se dezvolte încă din epoca medievală. Ba chiar sunt voci care spun că acest oraș ar fi fost aproape de capitala lui Burebista de la Popești, în vreme ce altele vorbesc de întemeietori genovezi și că de la protectorul lor, San Giorgio, i-ar veni numele. Cert este că și românii și otomanii l-au vrut întărit pentru că aici se încărcau pe vapoare sau traversau fluviul cirezile de vite, turmele de oi și carele cu grâne.
Și pentru că mereu era zarvă în port, era nevoie de mâncare, multă și bună, ca să îndestuleze atât călătorii, cât și hamalii și docherii.
Așa că s-a ajuns la o rețetă nemaiîntâlnită nicăieri altundeva. Că e veche, o dovedește fiertura de grâu, ce amintește de păsaturile de cereale de dinainte de Hristos. Că e pește, e clar de unde vine, că Dunărea pe atunci nu era nici pe departe atât de murdară ca astăzi. Iar muștarul, aduce aminte de Orient și de cei care l-au adus în Europa, romanii.
Așa că luăm frumușel peștii, direct din… crescătorie, îi curățăm de solzi și mațe și-i tăiem pe lungime. Acuma, ca la Paris, putem să-i și filetăm, numai că pe atunci arta filetării nu prea exista.
Continuăm cu grâul, pe care-l dăm într-un clocot, cât să se înmoaie, dar să nu fie fiert de tot, să nu se lipească boabele ca la colivă. Separat rumenim ceapa și o stingem cu grâul scurs de apă. Potrivim de gust cu sare și piper, dar și cu boabe de muștar pisate cât mai fin. După 15 minune, grâul cu ceapă se transformă, în tavă, într-un pat pentru jumătățile sau fileurile de pește (nu se supără nimeni dacă peștele rămâne întreg), se acoperă cu roșii tăiate felii, apoi stă la foc mic în cuptor cam jumătate de oră, cât peștele să se frigă și să ia dulceața acrișoară a roșiei.
Fiecare bucată de pește, cu tot cu grâu și roșie, ajunge în farfurie, unde este… ninsă cu pătrunjel aromat, tocat cât mai mărunt.
În loc de încheiere, vă spun doar atât: Colinele Dunării au avut mereu un vin nemaipomenit. Vin de soi, vin cu gust și aromă, vin de chef și de stins setea. Că-i de la Comana, Prundu sau Greaca, vinul de Giurgiu era tare căutat până dincolo de București. Așa că nici porțiile nu trebuie numărate, nici bardăcile de vin. Important e gustul! Dar cu măsură, că altfel… se aud câinii de la Giurgiu!
