Chisătura sau sandvișul ardelenesc

Chisătura sau sandvișul ardelenesc - 1 Foto: Wikimedia Commons
Citește mai multe articole despre

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere, spune un vechi proverb românesc. Nu-l analizăm, nu-i căutăm sensuri, ci extragem doar înțelepciunea vorbei și a celor trecuți prin viață. Pentru că cei bătrâni ne îndemnau la o felie de pâine cu untură de porc cu ceapă sau cu murături, iar noi cei tineri refuzam. Și nu de teama colesterolului, pentru că nu știam ce este. Haideți să uităm un pic și să ne răsfățăm cu un gust autentic românesc: chisătura.

În primul rând, ce-i chisătura? Vine din Transilvania și poate fi considerată gustarea sau sandvișul cosașilor sau al celor care merg la muncă, la câmp, la pădure sau cu oile. Stați liniștiți, nu exclude nici slana, nici brânza de oaie și nici sticla de pălincă or brișca. Se prepară din osânza proaspătă, grăsimea de pe burta porcului, subțire și fragedă. Ca să reziste peste iarnă, se dă cu sare din belșug și nu trebuie să vă temeți pentru că grăsimea își ia fix cât îi trebuie. Apoi se mai și afumă.

Sașii nici nu concepeau să nu păstreze cea mai bună grăsime și de aceea își afumau tablele (n.r.: bucățile de slănină cu șorici) apoi le urcau în turla bisericii, să le usuce vântul, iar apoi își luau din ele după trebuință.

Să revenim la chisătura noastră. Baza este fie osânza lăsată la saramură, fie slănina sărată și afumată, fie amândouă, la un loc. Sau, după caz, și jumările sărate erau transformate în chisătură.

După cum v-am mai spus, în bucătăria tradițională nu se folosește mașina de tocat, ci, îndeobște, barda. Acum, folosim satârul sau cuțitul. Și tocăm cât se poate de fin grăsimea guițătorului, până devine ca o pastă. Această pastă mai primește un pic de sare grunjoasă și se freacă iară până devine fină și onctuoasă. Pasta se amestecă apoi cu ceapă roșie tocată mărunt și cu pătrunjel și se întinde pe pâine. Așa, ca și cum am unge cu unt.

C-un deget de pălincă deschizător de drum, sandvișul ardelenesc merge de arunci cu pălăria după câine.

Acum, vă spun sincer că nu-i rău să mănânci chisătură nici acasă. De-i iarnă, pe pita cojoasă cu gust de cartof merg câteva felii de castraveți murați și un plus de ceapă, iar de-i vară, roșia însoțește îmbucătura. Dacă v-ați imaginat momentul, vă întreb oare vă mai pasă de colesterol?

A, și să nu uit, o ciorbă de afumătură sau de porc nu ar merita ea o lingură de chisătură, așa, pentru gust? Doar întreb! Să aveți poftă dacă încercați, că mie deja îmi plouă în gură!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *