Ciorbă de fasole cu afumătură? Neapărat cu tarhon!

Ciorbă de fasole cu afumătură? Neapărat cu tarhon! Foto: Wikimedia Commons / red zenith
Citește mai multe articole despre

Ce-i mai bună și mai bună decât o ciorbă de fasole și afumătură, aromată cu tarhon și acrită cu oțet? Poate că multe, poate că nimic altceva, dar ciorba asta este dumnezeiască. Mai ales dacă e completată de o ceapă roșie feliată și înmuiată cu puțină sare și oleacă de oțet de mere cu miere. Dacă am vorbit de afumătură și tarhon, e clar de unde vine. Exact! Din Ardeal!

Mulți spun că ciorba de fasole (și verde, și boabe, dar acum vorbim de cea boabe, da?), alături de mâncarea de cartofi sunt cel mai des gătite produse în perioada de post. Ardelenii, acei maeștri ai afumăturii, n-o vor doar de post, ci și de dulce. O vor bună, unică, iar de la ei am învățat cu toții.

Deși pare o mâncare simplă, prepararea ei durează, vorba aia, orice-i bun se face cu ceva efort. Și povestea începe în seara de dinaintea gătirii. Pentru că fasolea, aleasă și spălată într-o apă, stă să se rehidrateze, să se umfle, peste noapte. Și tot seara, ca-ntr-un ritual, se alege afumătura, fie un ciolan, fie o scăriță, fie o costiță.

Dimineață, când fasolea ajunge în oala în care-și va găsi transformarea, afumătura trece la rândul ei la fiert, deocamdată separat. Fasolea, după ce dă într-un prim clocot, schimbă apoi vreo două-trei ape, iar ultima dată primește și importul de carne, așa cum am spus fiartă separat și apoi mărunțită în bucățele cât să nu depășească o îmbucătură. Și musai trebuie spumuită bine, să nu rămână vreo pieliță desprinsă de pe fasole.

Trebuie neapărat să ia aromă și de la câteva boabe de piper și două-trei foi de dafin. Toate stau acolo cam o oră la fiert, după care vin legumele, toate tăiate cubulețe. Adică, o ceapă mare, un ardei gras, vreo doi morcovi, țelină și păstârnac, Și musai vreo două-trei roșii tăiate mărunt, plus al doilea val de arome, adică măcar o lingură de boia, pardon, paprikă, pentru că suntem în Ardeal, oțet, dar nu mult, pentru că putem să mai completăm în farfurie, dacă o dorim mai acră, două linguri de bulion și două-trei crenguțe de cimbru.

Încă 10 minute o mai lăsăm la fiert, cât să apucăm să tocăm repede vedeta din oală, tarhonul, și o ceapă roșie, să-i dăm un praf de sare și câteva picături de oțet de mere și miere.

Există însă și o altă variantă pentru a face această ciorbă. Legumele să nu mai ajungă direct în oala în care fierb fasolea și carnea, ci să fie înmuiate pe foc în două linguri de ulei și abia apoi să fie deșertate în oală.

Cât se răcește un pic în farfurie, e numai suficient timpul ca să bem o palincă. Și să tăiem pâinea ori mămăliga rece. Sau, pentru că aici avem o altă opțiune, să o scădem cât mai mult, să nu rămână cu multă zeamă. Așa, nu va mai fi ciorbă în farfurie, ci în pită! Iar cine dorește poate să mănânce și… bolul de ocazie.

Poftă bună!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *