Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură. (Neculce, sec. XVIII)
Trebuie spus de la început că adoptarea cafelei la noi este legată clar și inevitabil de influența otomană asupra acestei zone. Cutume, moravuri, îmbrăcăminte, mâncăruri, cuvinte – toate au fost preluate întâi în Muntenia, răspândindu-se apoi, mai mult sau mai puțin, la nivelul întregii românități. Când vorbim despre cafea (din tc. kahve) trebuie să avem în vedere și cultura cafelei, adică tot spectrul de comportamente sociale și obiceiuri legate de consumul cafeluței.
Băutura obținută prin opărirea boabelor de cafea prăjite și măcinate, ar fi început să fie consumată, mai întâi, în sudul Arabiei în mediul misticilor sufiști cu istovitoarele lor ritualuri. A fost numai o chestiune de timp ca de acolo să se răspândească în tot Imperiul otoman. La Istanbul a fost adusă de doi cafegii (din singularul tc. kahveci) arabi, care prin 1554-1555 au înființat două cafenele (din tc. kahvehane „casa cafelei”). A fost un succes, fiindcă nu după multă vreme, autoritățile religioase observau cu nemulțumire că Poporul s-a molipsit de cafenele. Nimeni nu mai vine la moschee! Prin urmare au interzis-o, așezând-o pe lista interdicțiilor, alături de vin. Totuși, din a doua jumătate a sec. al XVII-lea, consumul a redevenit liber. Este secolul în care cafeaua se răspândește în Europa, fie prin intermediul negustorilor venețieni, fie, direct, prin intermediul otomanilor. Ultima modalitate ne privește direct.
Începând cu 1541, timp de peste 150 de ani, o mare parte a Regatului Ungariei s-a aflat sub dominație otomană. Așa că pe la mijlocul secolului al XVII-lea, cafeaua era deja cunoscută în regiune sub numele de fekete viz (ung. „apă neagră”) în legătură, mai ales, cu soliile turcești. Coborâm un pic de Dunăre și ajungem în Valahia aflată într-o semi-dependență apăsătoare față de Înalta Poartă. Prima kahvehane de aici ar fi fost deschisă la București în 1667 de către Kara Hamie, un fost ienicer. Locația? Undeva prin zona în care astăzi se găsește Banca Națională. Totuși, cele mai vechi cafenele turcești de pe teritoriul de azi al României ar trebui căutate de fapt prin Dobrogea, care era deja sangeac, apoi eyalet (pașalâc) turcesc de peste 200 de ani la data de care v-am scris, fiind locuită masiv de turci și tătari.
O știre curioasă ne-a lăsat în Letopisețul Țărîi Moldovei cronicarul Ion Neculce, care a scris pe la începutul perioadei fanariote, în capitolul intitulat O samă de cuvinte ce sântu audzite din om în om… , potrivit cronicarului, vorbăscu oaminii că în primii ani de după moartea lui Ștefan cel Mare, o solie condusă de logofătul Tăutul ar fi fost trimisă la Înalta Poartă pentru a închina țara. În cadrul întâlnirii cu vizirul, logofătul, obișnuit din strămoși să închine cu vin, ar fi fost servit cu băutura încă necunoscută de el, astfel că dându-i cahfè, nu știè cum o va bè.(…) Și au început a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură. Deși relatarea este pur anecdotică, ea ascunde un adevăr: domnia și marii boieri vor fi avut acces la noua băutură, ca produs de lux, cu mult înainte de deschiderea primelor kahvehane-uri din Muntenia și Moldova. Și poate că ne mai dezvăluie ceva și anume, impactul curioasei licori atunci când este dată dușcă, fierbinte și aburindă!
În 1699, la tratativele dintre turci și moldoveni, pe de-o parte, și polonezi, de cealaltă parte, prin care cetatea Camenița era lăsată celor din urmă, pașa i-a cinstit pe toți cu cahfè și cerbet după cum este cinstea turcească. Iată deci și „ceva” la cafea, într-o altă relatare de-a lui Neculce. Și ceea ce este încă și mai important, după tratație îș luară dzioa bună de acolo unii de la alții.
Revenind la cafenele, cahveneaua nu era un simplu local de consum. Aici bărbații (da, deocamdată doar ei) puteau sta la taclale și la taifas cu luleaua și cu narghileaua, cât era ziua de lungă. Se încheiau înțelegeri, se vehiculau știri, se bârfea și se puteau juca table (tc. tavla), șah și jocuri de cărți. În aceeași cafenea se puteau vinde și dulciuri și alte băuturi nealcoolice.
În secolul fanariot, în capitala Munteniei, numărul cafenelelor nu a putut decât să crească pe lângă hanuri și prin mahalale, principalii întreprinzători fiind turcii și armenii, dar și câte un Gheorghe cahvegiul sau Oprea cahvegiu’. Cafenele apar, apoi dispar sau își schimbă proprietarii, cum este și cazul turcului Ivaz, dintr-un zapis al mânăstirii Cotroceni, întocmit în turca osmană. Din el aflăm că în 1693, Ivaz îi vindea egumenului mânăstirii cafeneaua și locul pe care funcționa aceasta. Una dintre aceste cafenele se mai păstrează ca prin minune și astăzi în Centrul Vechi. Este vorba despre Cafeneaua Veche de pe str. Covaci, înființată de armeanul Ștefan Altîntop în 1781 și aflată la vad bun. Că nu erau puțini cafegii ne-o arată existența unei bresle a cafegiilor, înzestrată cu un steag propriu, breaslă înființată spre sfârșitul perioadei fanariote.
Așa cum te așteptai, probabil, cea mai veche modalitate de preparare a cafelei este exact cafeaua la ibric (preferabil din cupru, adică aramă) sau cafeaua, zisă turcească, până de curând, preferata românilor. Cafeaua turcească trebuie măcinată cât mai mărunt, apoi adăugată în ibricul cu apă împreună cu zahărul și dată în fiert foarte puțin, până începe să se umfle. Totodată se amestecă. Deasupra se formează o spumă (caimacul), iar după turnare, zațul se lasă la fund. Desigur, poate fi băută și fără zahăr, iar în mod tradițional, lângă cafea se pot servi și dulciuri: rahat (tc. lokum), șerbet, dulceață, prăjituri, biscuiți. Nu este ieșită de comun nici adăugarea unor condimente în cafea: mastic, salep sau cardamon bunăoară. A fierbe cafeaua mai mult înseamnă pierderea aromei delicate, gustul rămânând însă neatins. Este ceea ce se petrece în tradiția arabă a pregătirii cafelei, unde amestecul de apă cu cafea se dă în fiert de 3 ori.
O variantă la fel de veche este cafeaua „la nisip”. Boabele sunt, de asemenea, măcinate foarte fin și, de preferință, proaspăt prăjite. În ibricul de aramă (cum altfel?) se pune apă caldă pentru o singură ceașcă și 2 lingurițe de cafea plus una de zahăr. Pe nisipul încins, aflat într-o tavă specială, ibricul se mișcă până când începe să fiarbă cafeaua. Se toarnă în ceașcă, servindu-se cu caimacul format deasupra.
Minoritatea turco-tătară de la noi a continuat aceste tradiții până de curând în orașele de pe Dunăre, în insula Ada-Kaleh și în Dobrogea. La ora la care vorbim, majoritatea dintre noi încă mai facem cafea la ibric pe-acasă. Cred că, deși nu folosim mereu vase de aramă sau condimente, deși nu servim întotdeauna cafeaua cu șerbet, deși poate adăugăm miere în loc de zahăr, până la urmă tot un fel de cafea turcească facem, doar că mai adaptată și mai simplificată. În încheiere să spunem că UNESCO a introdus în 2013 în lista sa de moșteniri culturale ale umanității și cafeaua turcească, dând caimacului ce este al caimacului.
Mai vrei o ceașcă?
Pingback: Halal (de mâncare) - câte ceva despre gastro-prescripțiile Islamului