Dulciurile românilor (6) - tranziția

Gume Turbo Dragossmeu, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Citește mai multe articole despre

Cofetăria românească de tranziție are o poveste nu foarte veselă. Este, într-un fel, o continuare colorată țipător a cenușiilor ani ‘80. Cavalcadei „privatizărilor” nu i-au rezistat multe cofetării. În paralel, s-a desfășurat o altă cavalcadă: cea a noilor dulciuri și produse de patiserie dulce, importate cu sârg de proaspeții capitaliști ai țării.

Asaltul dulciurilor

S-a spus, pe bună dreptate, că Revoluția a fost una incompletă, atâta vreme cât „la butoane” au rămas sau au ajuns multe personaje dubioase din vechiul regim și că, cel puțin la început, multe schimbări au fost mai mult de formă. Că răul, vechiul nu au fost smulse din rădăcină, așa cum sună definiția unei revoluții clasice. Dar în cazul dulciurilor, cel puțin, se poate spune că revoluția a fost cât se poate de completă.

Vechile bomboane și înghețate, vândute vrac sau împachetate în ambalaje triste, au dispărut cu totul, fiind înlocuite cu produse noi care atrăgeau privirea, importate din diverse țări, cu precădere din Turcia.  Noile produse provocau prin ambalaj și prin diversitate, iar cei mai mulți dintre noi nu mai văzuseră așa ceva. Anii ‘90 au fost perioada lor de strălucire. Cu siguranță că azi oferta este încă și mai variată și de o calitate superioară, însă impactul avut de noile produse asupra amatorilor de dulciuri abia ieșiți din ceaușism, a fost răsunător; de la gri la țipător.

După 1989, piața românească s-a aflat sub un veritabil asalt al produselor turcești, inclusiv în ceea ce privește dulciurile. Firma turcească Kent din Istanbul a fost o vreme preferata importatorilor (1). Din extinsul portofoliu al fabricii de dulciuri, printre cele mai căutate produse par să fi fost gumele Turbo, bomboanele Bonibon, jeleurile Jelibon și acadelele Topitop.

guma turbo

Gumă Turbo cu surpriza aferentă. Dobromila, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons

Guma Turbo este probabil cea mai celebră dintre așa-numitele, pe atunci, „gume cu surprize”. Surprizele constau în imagini imprimate pe hârtiuță lucioasă. Imaginile (mașini în cazul Turbo) alcătuiau adevărate serii, astfel că era încurajată colecționarea lor. Nu de puține ori, timbrele din vreun clasor erau nevoite să facă loc surprizelor cu fotbaliști, actori, benzi de desene animate, mașini, avioane sau tancuri. Cele din urmă, fără a exclude mașinile, erau specialitatea gumelor produse de firma Ülker, tot din Istanbul. Țin minte că eu mă specializasem la un moment dat pe tancuri. O grămadă de copii schimbam între noi astfel de „surprize”.

Tot cei de la Kent-Istanbul erau responsabili de Bonibon, bomboane-drajeuri cu ciocolată. Apărute în Turcia tot prin anii ‘80, imitau celebrele M&Ms care se găsesc astăzi și la noi și pe care compania americană Mars le produce încă de prin anii '40. (2) Mai găsim și azi Bonibon, dar cred că sunt produse de Milka. Jelibon erau jeleuri în formă de ursuleți. Și iarăși nu putem să nu remarcăm asemănarea cu ursuleții Gummibärchen produși de compania Haribo din Bonn încă de prin anii ‘20. Dintre noile acadele libere și tot de la Kent, Topitop au fost pe val în primul rând pentru că erau 2 în 1: conțineau și gumă de mestecat.

Turcia a fost doar primul mare partener al importurilor de dulciuri. Până să auzim de batoanele Twix sau Mars, ne-am trezit cu batoanele Kiss importate cred, și atunci, din Grecia, și care se mai găsesc și azi. Mai apoi au început să fie aduse din SUA pliculețele Pop Rocks, (3) care conțineau ceea cea păreau a fi bomboane zdrobite. Numai că odată puse pe limbă, începeau să sfârâie și să pocnească. Le puteți încerca și astăzi, cred. Dar cele câteva mărci prezentate mai sus nu acoperă nici pe departe diversitatea multicoloră de dulciuri produse industrial care au apărut, parcă peste noapte, în magazinele și buticurile din acea perioadă. O diversitate ușor primitivă care a anunțat-o pe cea de azi, mai „cu ștaif”.

Cofetăria de tranziție

Pentru cea mai mare parte a cofetăriilor, perioada de tranziție (4) a însemnat sfârșitul. Le-au luat locul buticuri, săli de jocuri, second-hand-uri și tot felul de alte magazine și magazinașe, de firme și firmulițe. De cofetării cu laborator propriu nu prea mai era timp.

Însetată pe bună dreptate de capitalism, România s-a umplut peste noapte de antreprenori și întreprinzători care pot fi împărțiți în două mari categorii: cei cu îndrăzneală și apetit pentru risc și cei cu informații și conexiuni. Dintre cei din prima categorie, a adevăraților întreprinzători dacă mă întrebați pe mine, au rezistat foarte puțini. Au existat cazuri fericite în care încăpățânarea unora i-a scos la liman. Câțiva au vrut cu tot dinadinsul cofetărie.

De exemplu, Maria, de meserie cofetar, care a preluat o cofetărie bucureșteană de cartier prin privatizare, în 1992. Maria, care mai lucrase la „Scala”, a reușit, după multe-multe prăjituri, să creeze treptat, pe la începutul anilor 2000, un mini-lanț de 3 cofetării: o „Maria” și două „Constance”, ultimele denumite după fiica ei, care continuă afacerea.

maria constance

O altă poveste cu happy-end a avut loc la Dej. A început în 1991 cu Felicia, care a închiriat și apoi a cumpărat spațiul în care lucrase; o locație binecunoscută dejenilor încă din sec. XIX, întâi ca Nagyfa (5), apoi ca „Lemnul verde”. Din 2000, cofetăria are și laborator propriu așa cum îi stă bine unei cofetării care se respectă, apoi au mai apărut acolo și un restaurant și o cramă ca să fie tacâmul complet. Și asta nu a fost tot, cum vom vedea în episodul următor și ultim al seriei noastre dulci.

lemnul verde

La "Lemnul verde", sub un castan. Google maps

La Bârlad a apărut o nouă „Capșa”, tot datorită unui cofetar. Capșa de Bârlad nu este alta decât fosta cofetărie optzicistă „105”, iar cofetarul, Gică Șerban, un profesionist care a învățat meserie de la Guguianu, o legendă locală a cofetăriei. Azi firma poartă denumirea de „Capșa Delice” și tradiția este continuată de fiică.

În Timișoara, mini-lanțul „Codrina”, dezvoltat pas cu pas din 1993, se prezintă singur ca 4 x 4: avem 4 cofetării și 4 laboratoare, iar produsele se fac în locul în care se cumpără. Cam despre asta vorbim!

La celălalt capăt dăm peste cofetăria „industrială”, masivă și impersonală a marilor lanțuri extinse la nivelul întregii țări. „Ana Pan”, „TipTop”, și acestea își au începuturile în anii ‘90, prima fiind parte a concernului (!) Ana Holding și creația „controversatului om de afaceri” George Copos. Extinderile peste extinderi, deschiderea de fabrici pentru produsele oferite sau inaugurarea de mega-cofetării aduc capitalismul impersonal într-un domeniu în care nu este nevoie decât de ingrediente naturale și de un mic laborator propriu în care să se respecte rețetele cofetarilor de odinioară, cu cantități, cu răbdare și cu tot dichisul.

Dacă ar fi să alegem o prăjitură-simbol pentru primul deceniu post-ceaușist, cel mai probabil că „Romanița” ar fi cea mai indicată. De ce? Pentru că a fost mai cunoscută sub denumirea de „prăjitura (lui) Petre Roman”, marele „star” al politicii românești de atunci, adorat de lucrătoarele de la APACA care nu voiau nici bani și nici valută. Nu prea avea cum să fie rea prăjitura asta la tavă, dar nici foarte originală: pandișpan, nucă, zahăr caramelizat, cremă de vanilie, totul așezat în straturi și cu topping de ciocolată rasă.

Prăjitura de tranziție, zisă "a lui Petre Roman".

La capătul acestei perioade, în 2008 mai exact, coli mari de hârtie albă erau lipite pe geamurile fostei „Scala”, la acel moment deja mult restrânsă. Asta după ce s-a încercat zadarnic revitalizarea ei de către un bătrân cofetar, care lucrase la vechea „Scala” încă de când se numea „Angelescu” în anii ‘40. A fost sfârșitul categoric al unei alte epoci.

Nu știm dacă tranziția societății românești s-a încheiat cu adevărat, dar cea a cofetăriei pare că da. Începutului (sau re-începutului) timid din anii ‘90 i-a urmat dezghețul adevărat, revitalizarea și extinderea din anii 2000, o tendință mai generală a societății românești. Data viitoare sondăm mai atent ofertele cofetăriei românești cu adevărat moderne.

cofetaria_scala

Nici "Scala" nu a rezistat tranziției. dollo.ro

_____________________________
(1) Nicio legătură cu brand-ul american de țigări. În turcă, Kent este și un nume propriu turcesc și mai înseamnă și „oraș, localitate”. În cazul firmei, este probabil vorba de un nume propriu.
(2) La rândul lor, americanii s-au inspirat de la englezi, care produceau Smarties din anii ‘30.
(3) Invenție americană din anii ‘50, lansată în anii ‘70 și promovată ca „prima bomboană interactivă din istorie” (first interactive candy in history) sau ca „bomboana carbogazoasă” (carbonated candy).
(4) Este mai mult o convenție care s-ar referi, în mare, la anii ‘90 și începutul anilor 2000. Din anumite puncte de vedere, tranziția la o societate cu adevărat modernă nu s-a încheiat. În unele zone rurale din țară sau pentru unele comunități, nici nu a început cu adevărat. S-ar putea pune și întrebarea: se va încheia tranziția? Discuția se poate prelungi la infinit așa că mai bine adoptăm convenția de care vă zic.
(5) Adică, „Copacul mare”, un castan secular. A existat și un hiatus comunist pe la sfârșitul anilor ‘40, când localul a devenit pentru 2-3 ani, sediul... Frontului Plugarilor.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *