"Fasolea" dacilor în formă orientală: supă-cremă de linte

Foto: Wikimedia Commons / e4024

Dacă nici cei mai învățați oameni ai lumii nu au reușit să afle ce a fost înainte, oul sau găina, cum vreți să vă spun eu dacă lintea a fost înaintea fasolei sau invers? Un lucru este cert, fasolea vine din America, unde ar fi fost cultivată de acum 8.000 de ani. Lintea ar avea ca origine Palestina și este menționată și-n Biblie, și-n Coran. Chiar și dacii o consumau ca fiertură, cu mult înainte de cucerirea romană, deci înainte de Hristos.

Haideți să vă spun un secret. În vreme ce mai toți tinerii din ziua de azi cunosc lintea din supa-cremă de la hotelurile all-inclusive din Turcia, în satele de munte din Transilvania, acolo pe unde turcii n-au ajuns niciodată, se gătește linte aproape ca pe vremea dacilor, ca garnitură lângă carnea afumată sau în ciorbă, acrită cu zer. Tot în Ardeal se consumă și sub formă de supă, de post, după ce în prealabil a fost înmuiată peste noapte. Și se pregătește în mai puțin de jumătate de oră. Adică: apă la fiert, linte, ceapă tocată mărunt, morcov, ardei gras și albitură. De gust se potrivește cu sare, piper și usturoi, dar și cu puțină rumeneală de ceapă în undelemn, stinsă cu puțin oțet. Simplu, nu?

Și ca să vedeți că are ceva mai multă clasă, lintea nu prea e găsită în meniurile cârciumilor, așa cum fasolea e și bătută, și iahnie, și ciorbă. Haideți așadar să promovăm lintea, nu doar pentru gustul ei deosebit, ci și pentru fibrele și mineralele benefice. Și să învățăm cu toții să facem o supă-cremă de linte, ceva ce din fasole nu am reuși, oricât am încerca.

Așadar lintea, fie roșie (de fapt portocalie), fie verde (mai este și neagră), se rehidratează peste noapte apoi se pune la fiert. Fie într-o supă de legume, fie în apă, cu ceapă, morcov, albitură și ardei gras. Când e fiartă, se blenduiește. Dacă e cu supă, se scade apoi, și se pun aromele, iar dacă e cu legume, e aproape gata, după ce a fost pasată. Un ultim clocot cu prafuri de chimion, mentă și turmeric, chiar și ardei pisat merge, ca să fie mai picantă. Dacă totuși vi se pare subțire, deși nu e cazul, puneți în farfurie sau în bol o lingură de iaurt – atenție, să nu fie fierbinte supa. Puțin ulei de măsline, puțină zeamă de lămâie și câteva crutoane vor face o supă mi-nu-na-tă! Poftă bună!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *