Gozleme, plăcinta turcească bună oricând

Gozleme pe farfurie Sursa foto: Wikimedia Commons / jb macatulad

De obicei mâncăm așa ceva când mergem pe litoral sau în satele de turci din Dobrogea. Găsim și la restaurantele turcești, iar mai nou și în București, la anumite brutării și cuptoare, sub denumirea turte. Evident, că e o reinterpretare locală a ceea ce este cunoscut în toată lumea drept gozleme. Acel produs, care, de la sfârșitul secolului 20, este considerat de turci produs de tip fast-food.

Ce este de fapt gozleme? Este un produs de patiserie – grosso modo poate fi considerată o plăcintă – făcut dintr-o cocă fără drojdie, deși asta nu înseamnă că nu există și rețete cu cocă dospită. Cea mai des întâlnită este cea cu brânză – mmm, imaginați-vă feta proaspătă de oaie sau, și mai bine, o telemea maturată, zdrobită și amestecată cu mărar sau pătrunjel – dar la fel de bine merge cu cartofi, carne sau spanac.

Să le luăm pe rând ca să învățați, pentru că e tare bună plăcinta asta. Întâi de toate – aluatul, care este cât se poate de simplu: făină, sare și apă. Se porționează și se transformă în mici biluțe, care se întind cu făcălețul într-o foaie fină și subțire, iar pe jumătate din ea se așează compoziția.

Iar compoziția e fie din carne tocată și trasă la tigaie (amestec de vită și oaie, cu ceapă tocată mărunt, pătrunjel și neapărat sare, piper și sumac, iar dacă vreți picantă, ideal e un praf de ardei iute), fie din spanac (topit în tigaie, cu puțin unt sau ulei, ceapă și un cățel de usturoi), fie din cartofi (fierți, pisați și amestecați cu brânză), fie, cum am spus mai sus, doar cu brânză și verdeață. Apropo, turcii doar în Antalya au aproape 200 de tipuri de brânză, unele dintre ele fiind foarte rare, cunoscute doar în satele unde se produc.

Revenind, pe foaia întinsă punem compoziția dorită pentru umplutură, acoperim cu cealaltă jumătate, și sigilăm într-o semilună aproape perfectă. Apoi, pe plită cu ea, sau cine nu are plită, merge în tigaie, atenție, fără niciun pic de grăsime. Inițial, gozleme s-a numit sac boregi, ca un portofel plin cu bunătăți, așa cum au italienii pizza calzone, copt pe o plită convexă, plasată deasupra unui foc. Însă, arsura maronie, de forma unui ochi, i-a adus denumirea de gozleme, goz însemnând chiar ochi în limba turcă.

Luat de pe foc, uns repede cu unt din belșug, gozleme e gata de a fi savurat, și de oftat, că tare bun e. Unii preferă să consume plăcintele întregi, alții îndoite sau în felii subțiri ori rulate ca să poate fi luate pe drum – un mic dejun ideal în zona urbană cu savoare rurală. Și, cu un pahar de ayran rece merge de minune. Dar unul de bere, după o brânză sărată sau o carne tocată picantă, e ideal!

Citește și:

Cum să mănânci ca un sultan la Istanbul

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *