Speli duminica? Dacă da, faci păcat. Glumesc. Cei care nu glumesc uită că pe vremuri nu existau mașini de spălat, iar femeile erau nevoite să petreacă câte o zi întreagă la râu sau la vâltoare. Și dacă ziua aceea era chiar duminica, zi destinată prin tradiție și religie tocmai odihnei, atunci chiar era de rău. Parcă atunci avea mai mult sens, nu? Cam la fel stau lucrurile și cu ce “ai voie” și ce “nu ai voie” să mănânci. Restricții culinare au toate religiile astfel încât nici nu știi cu ce să începi mai întâi. S-au adunat și s-au “perfecționat” de-a lungul veacurilor ca să complice lucruri deja complicate. Haide să trecem câteva în revistă, pentru laici și moderați ca noi.
Hinduismul
Începem cu cea mai veche religie (încă practicată) din lume. Iese în evidență prin interdicția consumului cărnii de vacă, animal asociat cu Maternitatea și cu unele zeități hinduse. În hinduism ideea de puritate pare să fie mai pregnantă decât la alții. Dată fiind și vechimea sa venerabilă, a rezultat și o ultraperfecționare a sistemului bazat pe puritate și pe interdicții. Căci în hinduism avem mai multe caste(1) și, prin urmare, mai multe nivele de puritate. Este adevărat că această discriminare tradițională a fost interzisă formal prin Constituție de zeci de ani și că au avut loc schimbări, însă sistemul nu a dispărut cu totul. Te poți aștepta să mai dai încă peste vechiul hățiș de reguli și tradiții.
Spicuim. Acolo unde vechea împărțire mai contează, mâncarea consumată lângă o castă inferioară e impură, excepție făcând mâncarea negătită (crudă, neamestecată, nedecojită etc.) Mâncarea se poate grupa, în mare, în două largi categorii: pakka și kakka. Prima este rezistentă la “impurificare”, deoarece presupune gătirea sa numai în unt clarificat (Ghee). Asta face ca ea să poată fi acceptată și de la alte caste “mai de jos”. Cea de a doua, presupune gătirea în apă, așa că nu se poate primi decât de la o castă similară. Brahmanii, cei mai “superiori”, ar trebui, dacă sunt din cei stricți, să fie atenți și la mâna cu care mănâncă. Aceasta e musai, căci cu stânga se întreprind doar activități murdare și de rău augur… Cei mai stricți nu sunt, iată, niște fericiți.(2)
O ierarhie a castelor este/era dublată și de o ierarhie a dietelor, una foarte complexă, dacă mai adăugăm la ea și tradițiile locale. Un punct comun al acestora pare a fi acceptarea de către toată lumea hindusă a superiorității vegetarianismului. Obligatoriu pentru brahmanii stricți, vegetarianismul hindus are la bază conceptul ahimsa (nu fă rău ființelor vii)(3) și este îmbrățișat de largi categorii de hinduși măcar la marile sărbători.(4) Tot săracii brahmani, deși vegetarieni, ar trebui să evite usturoiul, prazul, ceapa, ciupercile și câte și mai câte bunătăți. Dacă vrei să afli și mai multe interdicții citește capitolul ăsta din Legea lui Manu, o scriere de bază a hinduismului, la fel de veche ca Vechiul Testament.
Picnic hindus și voie bună, fără brahmani. Joeljoy7, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Budismul
Primul dintre Cele 5 precepte destinate în budism laicilor, interzice uciderea cu intenție a oricărei ființe vii! Din nou, ahimsa. Chiar dacă la prima vedere asta ar însemna vegetarianism generalizat, lucrurile nu stau nici pe departe așa. Grație strategiilor de adaptare și re-interpretărilor convenabile s-au găsit și aici modalități de a mânca carnea: fie tăiată de alții, eventual fără știrea celui care mănâncă, fie tăiată mai întâi pentru altcineva sau, pur și simplu, prin păstrarea obiceiurilor alimentare locale mai vechi, pre-budiste. Pe cât de diverse sunt denominațiunile/varietățile budismului, cu atât mai diverse sunt obiceiurile culinare regionale. Cert este că vegetarianismul nu este nici pe departe generalizat printre laicii budiști. În budismul Theravada, până și călugării pot mânca carne în condițiile de mai sus. La vegetarianism ar împinge doar budismul Mahayana cu compasiunea sa extremă față de ființele vii.(5)
Cu referire la cei din mânăstiri, budismul încurajează, în ce privește hrana, cerșetoria sacră. Cu referire la laici însă, am putea reține dintre regulile rezervate călugărilor, pe aceea de a consuma mâncarea înainte de miezul zilei. Însuși Buda ar fi recomandat o singură masă pe zi.(6) Această pildă de înțelepciune budistă umblă și pe la noi de niște ani, sub forma unei zicale de origine rusă, se pare. Oricum ar fi, Buda ar fi murit după ce a mâncat o mâncare preparată cu carne de porc. Dacă bătrânul Siddharta Gautama ar fi trecut la mozaism la 80 de ani, poate că ar fi apucat 90.(7)
Mozaismul
Din punctul de vedere al intensității unei interdicții de căpătâi, ce este vaca cea sacră pentru hinduși, este porcul cel scârbavnic pentru mozaici. Însă cauza inițială nu este legată de mila față de animale, ci, cel mai probabil, de condițiile precare de igienă din trecut. În mozaism mâncarea poate fi koșer/kașer/cușer sau, dimpotrivă, terefah, cum e săracul porc. Interdicțiile apar mai întâi în primele 5 cărți ale Vechiului Testament, așa numita Tora. Vor fi dezvoltate apoi (citește “complicate”) de-a lungul secolelor în comentariile și învățăturile rabinice pe marginea Torei.
Edal Anton Lefterov, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons
Dacă deschidem Vechiul Testament, citim în Facerea că inițial, Dumnezeu le-a dat oamenilor orice iarbă care face sămânță și care este pe fața întregului pământ și orice pom care are în el rod cu sămânța: aceasta să fie hrana voastră (Fac. 1-29). Ceva mai neclar, pasajul anterior spune că și animalele toate au fost date omului, spre stăpânire și supunere. Despre carne aflăm întâi din Levitic că izraeliții nu aveau voie să ingereze sânge, nici de pasăre, nici de vită (Lev. 7-26). De aici scurgerea și spălarea atentă a carcaselor atât în mozaism cât și în islamism. Deuteronomul clarifică mai multe în privința cărnii, căci aici găsim interdicția porcului (și a cămilei și a iepurelui!) (Deut. 14-7, 8) vis-a-vis de carnea cușer: bovine, ovine, caprine inclusiv variantele și rudele lor sălbatice (Deut 14-4, 5, 6), iar peștii, doar cei cu solzi și înotătoare (Deut. 14-9), deci fără fructe de mare. Urmează o lungă listă de păsări interzise(Deut. 14-12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19), care lasă prin excludere lista păsărilor permise. Rabinii antichității târzii și ai evului mediu își vor face de lucru, deslușind neclaritățile.
Să mai spunem că tăierea și măcelărirea animalului cușer după reguli stricte revine unui șohet, model preluat și de islamism. Unele părți ale animalului tăiat sunt evitate ca fiind necurate, în timp ce altele erau rezervate în trecut pentru sacrificii (rinichii, grăsimea de pe stomac). Iar dacă astăzi pâinea dospită nu este o problemă, Paștele evreiesc, supranumit și Festivalul pâinii nedospite, obligă în perioada respectivă la consumul exclusiv al pâinii nedospite (matzo). Și fiindcă de șabat nu ai voie să muncești nimic, află că nu ai voie nici să gătești.
Islamismul
Ce au în comun mozaismul și islamismul culinar? Interdicția cărnii de porc, o adevărată obsesie, bine fixată de mii de ani în mințile a milioane și milioane de credincioși. Cu binomul mâncării halal vs. haram, interdicțiile Islamului par o versiune ceva mai simplificată a celor iudaice. Și la ei se evită anumite părți impure din carcasa animalului măcelărit, cât despre preparare, nu au voie să participe la aceasta nici “infidelii” (adică acei oameni care cred în altceva decât ei) și nici femeile aflate la menstruație.(8) Închipuie-ți numai fața unui… fidel, dacă ar afla că masa i-a fost pregătită de o infidelă aflată la ciclu! Din fericire strictețea variază în zilele noastre, pe măsură ce tot mai mulți oameni încearcă să gândească singuri. Oricum, porcul rămâne marele vinovat. Dar nu-i nimic, rămâne mai mult pentru noi.
Despre halal am scris destul cu altă ocazie. Ia și citește.
Orientul mijlociu: meseni cât cuprinde. Mesene, nu! Mehr News Agency, CC BY 4.0, via Wikimedia Commons
Creștinismul
În creștinism, ideea de interdicție culinară nu a avut niciodată intensitatea atinsă în mozaism și islamism. Poate doar atunci când a venit vorba de postit. Dincolo de Cina cea de Taină, despre care am scris și de împărtășanie/euharistie, mesele creștinilor nu au parte de interdicții săpate în piatră.(9) Oricum nu le-am fi respectat, că tare păcătoși mai suntem, așa că strict din acest punct de vedere, imperfectul creștinism moștenit de la… cei ce ne-au dat nume, pare mai blând și mai sincer față de biata natură umană.
Ce le apropie pe toate? Postul, această formă de autocontrol, dovedită ca având beneficii asupra sănătății și a stării de bine, formă care îi apropie pe laici, când și când, de vagi idealuri cvasi-ascetice. Tocmai de aceea nu am scris nimic despre post, fiindcă este sau se vrea un timp excepțional în viața celui/celei care îl ține. Bine, și pentru că oricum nu mai aveam loc…
Modul în care grămezile de interdicții au fost/sunt puse în practică de către comunitățile umane a variat și variază de la diverse grade de lejeritate și multe întorsături din condei până la sfidarea demonstrativă a tradiției (mai cu seamă în zilele noastre). Nici o religie nu a rostit cu hotărâre incomoda realitate, aceea că legile par a fi făcute pentru a fi încălcate. Obiceiul religiei și nu numai al ei, de a se insera în cele mai mici aspecte ale vieții omului, din pat și până în farfurie, este foarte vechi. Pe cei de atunci, eu personal, îi înțeleg. Toate astea aduceau o anumită ordine în haos. Dar ce zic? Probabil că încă mai aduc; cu precădere acolo unde ordinea și haosul sunt percepute încă prin sticla cu vitralii colorate țipător a marilor religii.
_______________________
(1) Sunt câteva mii de caste, de fapt!
(2) The Oxford Dictionary of World Religions, ed. by John Bowker, Oxford/New York 1997, art. Food and Religion – Hinduism, p. 350-1
(3) Plantele sunt și ele vii, este adevărat, însă celor din vechime le vor fi părut mai puțin vii decât animalele. În plus, cine ținea cu tot dinadinsul să nu servească nici carne și nici plante, putea rămâne la lapte, ouă și fructe… dacă-i dădea mâna.
(4) idem
(5) The Oxford Dictionary of World Religions, ed. by John Bowker, Oxford/New York 1997, art. Food and Religion – Buddhism, p. 351
(6) idem
(7) Există și alte păreri cu privire la cauzele morții lui Buda, dar locul comun este, ca și în creștinism, o ultimă masă…
(8) The Oxford Dictionary of World Religions, ed. by John Bowker, Oxford/New York 1997, art. Food and Religion – Islamism, p. 352
(9) Secte protestante apărute în SUA în sec. XIX au încercat să impună interdicții ale cafelei, ceaiului, tutunului și alcoolului, dar nu prea le-a ieșit.
