Plachia: simplă, gustoasă, dobrogeană

  • Publicat de
  • 24 februarie 2020
Picancă de crap Foto: SoDelicious
Citește mai multe articole despre

Cum vedeți Dobrogea? O bucatăr de pământ între Dunăre și mare, colorată cu plantații de grâu, viță de vie și stuf, de lacuri și ici-colo câte o derea? Biciuită de vânt sau scăldată în soare? Unică și misterioasă, așa cum este delta? Cosmopolită, cu mixul ei de populație româno-turco-tătaro-lipoveano-bulgaro-greco-machideană? Dacă am spune da, da, da de fiecare dată ar fi ideal, dar e de ajuns un singur da. Așa cum se răspunde simplu la întrebarea vă place peștele? Dar cu legume? Sigur că da, pentru că vorbim de plachie.

Simplă, ca viața lângă apă, așa e plachia. Simplă, dar nu simplistă. Pentru că adună laolaltă gustul cărnii peștelui de apă dulce cu rodului dulce al grădinilor. E simplă, pentru că odată ajuns acasă de la Dunăre, cu orice pește prins în undiță, bărbatul are în scurt timp pe masă o mâncare delicioasă. Are răgazul să mai schimbe o vorbă cu vecinul, la un pahar de rachiu, până când nevasta îl și cheamă la ospățul de seară.

Mulți spun că plachia, la fel ca și saramura, trebuie să fie din crap. Greșit! Și mreana, și babușca, și roșioara, și carasul, și știuca, toate speciile cunoscute și mai puțin cunoscute sunt bune. Pentru că peștele mic are și el avantajele lui. Dar și dezavantaje. Are oase. Dar cui îi pasă? Cei care locuiesc aici de mici sunt obișnuiți cu peștele și oasele lui. Mai ales cu cel dulce… Doar să fie curățat de solzi, mațe și urechi, și e gata de gătit.

Unele gospodine îl dau repede prin făină și-i trag o față la tigaie, să capete gust la o ușoară prăjire. Altele, nu, îl fac simplu, fiert cu apă, vin și sos de le legume. Așa că încep să pregătească plapuma cu care va sta învelit la cuptor. Pentru că, am uitat să vă spun, dacă de obicei peștele stă pe un pat de legume, acum e învelit cu legume.

Ceapa tăiată solzișori, ardei gras, musai roșu, ca să fie dulce tocana și nu amară, așa cum ar ieși dacă l-am pune pe cel verde, puțin suc de roșii sau bulion, pentru culoare, și câteva zeci de felii de morcov sunt de ajuns pentru „plapumă”.

Se călesc într-un pic de ulei și, aici e secretul, nu se pune sare, ci puțin zahăr, apoi se înăbușă cu o cană de apă! Când se înmoaie, se toarnă tocana peste peștele sărat, piperat și condimentat cu usturoi, cimbru și dafin. Ca să fiarbă, e nevoie iar de apă, apoi se dă la cuptor preț de o jumătate de oră.

Când expiră timpul și se strigă bărbatul, se descoperă pentru a fi ușor rumenite legumele și se pune vin sec pentru aromă.

Cu un boț de mămăligă sau cu o felie de pâine, tocana de pește, pardon, plachia recompensează o zi de muncă. Și dacă-i pește, neapărat cere vin. Alb și sec, ca Dobrogea arsă de soare și bătută de vânt.

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *