Salata copilăriei, cu gust autentic românesc

Salata copilăriei, cu gust autentic românesc Sursa foto: Wikimedia Commons / chonova

Câți dintre cei care citiți aceste rânduri ați avut o parte din viață - fie de copilărie, fie de adolescență - trăită la țară? Cum vi s-a părut mâncarea de acolo, comparativ cu ce cumpărăm azi din supermarketuri și chiar de la piață? Chiar dacă nu arăta ca-n poze, avea gust, nu? Să fi fost vorba de foamea dată de joaca zi-lumină și bătutul ulițelor? Ori de grupul de copii în care ne băteam pe mâncare ca să prindem cât mai mult? Oricare ar fi răspunsul, salată ca aceea de la țară n-am mai mâncat de atunci.

Nu cred că-i adult care să nu facă, la o bucată de carne sau cine știe ce mâncare, sau dimineața, cu o bucată de brânză, o salată cu cele patru ingrediente magice: roșii, castraveți, ceapă și ardei gras. Plus amplificatoarele de gust: sare, ulei și oțet. Scurt pe doi. Asta-i salata. Cu zeamă, în care să întingi cu pâine și să-ți lingi degetele.

Dar de ce atunci, în copilărie, erau atât de magice toate aceste elemente? De ce aveau acel gust unic? Haideți pe tărâmul fermecat al amintirilor și lăsați liberă imaginația. Acel tărâm al simplității și al lipsei de internaționalizare, căci n-avea salata aia nici măsline, nici brânză elvețiano-italiano-daneză și nici cine știe ce ierburi aromate. Nici măcar pătrunjel.

Cu o curte plină de copii gălăgioși și plini de praf, gospodina, fie că era bunică sau mătușă, trebuia să le dea de mâncare la ora prânzului, Imaginați-vă femeia care a robotit de dinainte să răsară soarele cum pleacă spre grădină și se întoarce cu șorțul plin cu legume proaspete. Roșii - ca mâinile gospodarului, cu urme adânci în piele, bătute de soare. Castraveți fierbinți, de un verde pierdut spre galben, de parcă erau gata scoși din cuptor. Ardei grași și făloși. Și-o ceapă care încă mai avea atârnat pământ pe firișoarele rădăcinii.

După ce erau spălate, cuțitul parcă aducea vrajă în farfurie. Roșiile erau pline de suc, apa țâșnea din ardei, castraveții erau crocanți și zemoși, iar ceapa... Ce julienne? După ce o descojea, o tăia în mână în patru, apoi, tot în mână se eliberau cubulețele aromate și apoase.

Îmi și amintesc, sarea neiodată, grunjoasă și plină de praf, care scotea toate mineralele și vitaminele la suprafață, iar uleiul... păi știam noi de uleiul de măsline sau de sâmburi de struguri? Nici vorbă! Ulei galben și gros de floare, cu miros de semințe prăjite și halva. Un strop de oțet și... liber la bătaie.

Că însoțea o mâncărică de cartofi, o iahnie sau un copănel de pui, gustul salatei cu legume din curte este unic și de neuitat. Și încă o dată, din legume care n-aveau față de model și de tras în poză. Dar aveau gust! Da, mie-mi e dor de ele. Vouă?

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *