Am mai scris despre nișe, privitor la locații și evenimente gastronomice. Gastronomia de nișă are de-a face cu experimentalul, cu gastro-cultura, cu imersia în actul consumării, cu exclusivismul(1) și exotismul, cu conceptul de fusion, cu autenticul sau chiar cu sustenabilitatea. Iată un alt exemplu, mai “dionisiac” și franco-român, căruia i se potrivesc (doar) o parte din aceste premise.
Organizatorul primului salon de șampanie de la noi este Champagne-room, un magazin online de șampanie și, în același timp, unicul importator și distribuitor al unor mărci foarte speciale. Pe afișul evenimentului care se va desfășura pe 3 octombrie, aflăm cei 11 mici producători din Champagne ale căror licori vor putea fi degustate joi. Printre dânșii s-au strecurat și 4 producători de vin din Franța și Germania. Va fi și caviar autohton de sturion.
Dar de ce sunt atât de speciale aceste șampanii? Fiindcă, dacă-ți place berea de calitate, mărcile puse în vânzare aici sunt echivalentul pentru șampanie al producătorilor de bere artizanală. Sunt brand-uri ale unor familii din regiunea Champagne, care își lucrează și administrează viile proprii, mai mici sau mai măricele, dar care sunt unica sursă de struguri pentru “etichetele” pe care le reprezintă. Strugurii pe care îi folosesc marii producători de șampanie, provin în amestec din 80 de vii aflate în celebra regiune.
Sunt peste 4000 de mici producători cărora le este permis să înscrie pe etichetele lor Recoltant Manipulant (RM), [că] adică își cresc strugurii, ii recoltează, vinifică și maturează vinul în pivnițele proprii, își îmbuteliază și comercializează singuri Șampania (sic) – așa-numita Champagne de Vignerons sau, dacă vreți, Grower’s Champagne. Conform Champagne-room, prin intermediul magazinului lor își desfac produsele și la noi în țară 26 de artizani ai șampaniei, însă noi am numărat chiar 34!
Știți când scriam despre micii producători de la noi și de promovarea lor?(2) Probabil că nu. Scriam însă despre autentic, calitate, sustenabilitate, despre puțin și bun. Conceptul se aplică și producătorilor de șampanie francezi, așadar micilor producători. Viile unui astfel de producător nu depășesc suprafețe de 6-7 hectare, de pe care se obțin undeva la 50.000 – 80.000 de sticle pe an. Producătorii de șampanie la scară industrială umblă, în schimb, cu zeci de milioane de sticle pe an (Moët produce 28.000.000, fiind urmat de văduva Cliquot cu 19.000.000). În regiune sunt de fapt, pe lângă cei o sută de producători mari, alți 19.000 de mici producători, purtători de diverse coduri pe etichetă, nu doar RM. Dacă vreți să aprofundați… soyez mes invités.
Primul salon de șampanie de la noi are loc pe 3 octombrie, joi.
Ideea Champagne-room a pornit tocmai de la acest adevăr exprimat fără diacritice tot pe pagina lor de prezentare, acela că la noi sunt cunoscute doar casele mari de Sampanie, producatori industriali care au bugete mari si investesc enorm in marketing la nivel global. Ar trebui să sune cunoscut, deja. Prin Champagne-room ne alăturăm deci unui curent deja existent în lumea mai cu ștaif.
Cu toate că am mai scris pe tema asta, poate e bine să reamintim că șampania (fr. champagne) e vinul spumant cu denumire protejată obținut exclusiv din viile întinse pe circa 32.000 de hectare în regiunea franceză Champagne. UE și multe alte țări recunosc această exclusivitate. Nu neapărat și SUA, care permite unor brand-uri apărute în și înainte de martie 2006 să folosească termenul de champagne împreună cu originea geografică respectivă din Lumea Nouă. Ce numim noi în “limba vie” șampanie este, cel mai adesea, orice vin spumant indiferent de origine. Spumantele se obțin, de oriunde ar fi, prin fermentarea secundară a vinului, fie în sticlele speciale binecunoscute, fie în recipiente mari din aluminiu sau lemn. Dacă limba este și mai “vie”, șampanie poate să însemne și un vin spumos, adică ruda săracă a spumantului, vin impregnat ca sifonul, cu dioxid de carbon.
Nu departe de discretul local Simbio de pe strada Negustori ce dă în Mântuleasa, dăm peste locul desfășurării evenimentului la nr. 16, o vilă luxoasă de la sfârșitul sec. XIX. Dacă mă întrebați pe mine, luxul căutat, rece și oarecum corporatist nu îmi pare o alegere prea reușită. Găsesc ușor nepotrivită asocierea formelor și locațiilor belle epoque-ului bucureștean renovate la milimetru(3) cu ideea de brand familial, de trudit prin vie, de producător de șampanie după metode simple și încercate. Dar numele franțuzești (încă) pot lua ușor mințile…
Aa, biletul! Biletul de intrare costă 250 lei, iar garanția pentru paharele austriecilor de la Zalto Denkart din care unii vor sorbi cu buzele țuguiate și clipind des, va fi și ea de 200 lei. Dacă nu spargi sau nu ciobești paharul, primești cei 200 înapoi. Fiindcă nu ți s-a urcat la cap.
____________________________
(1) Exclusivismul la care mă refer nu are de-a face neapărat cu luxul. Oricum, nu cu cel demonstrativ și nelalocul lui.
(2) Ne-am referit la cireșe, slow-food, dulceață fără zahăr, mied și vin, miere, artisan-food-market, cofetării dietetice, restaurante vegetariene și chiar street-food, dar nu din acela…
(3) Poza de FB cover cu un Mercedes în fața Casei Bolintineanu (în care NU a stat Bolintineanu) este de un prost gust desăvârșit! Apetența pentru “lux” și “corporatism” nu este rafinament.
