Scovergi vs langoși, un duel câștigat de gurmanzi

Scovergi vs langoși, un duel câștigat de gurmanzi - 1 sursa foto: https://commons.wikimedia.org/elekes andor

Despre un antreu care merge de minune și ca desert sau care poate însoți o mâncare de legume, în cele ce urmează.

Că sunt românești, că sunt ungurești, că se trag de la romani sau vin dinspre bizantini, otomani și greci, toate au legătură cu coacerea pâinii. Deci, nimic mai simplu: făină, apă, drojdie, un praf de sare și o tigaie cu ulei. Nimic mai simplu, vorbim de scovergi, după cum sunt denumite în Muntenia, sau de langoși, ca-n Transilvania, nume preluat de la unguri.

Ungurii spun, de prin secolul al XV-lea, că langoșul lor, ce vine de la lang, ceea ce în maghiară înseamnă foc, are la bază panis focacius, pâinica romană coaptă în gura cuptorului și care se regăsește astăzi la italieni ca focaccia.

În ciuda numelui, langoșul nu se face la cuptor și nici în flacără, ci se prăjește în baie de grăsime. Lalanga s-a descoperit și în Imperiul Bizantin. dar și în cel Otoman, iar dacă bizantinii o considerau a fi un desert, otomanii o consumau atât cu miere, cât și cu brânză. Și astăzi există în bucătăria turcilor, dar și la greci, care o denumesc lalagia.

În Muntenia, scoverga a fost legată de ritualul coacerii pâinii. Doar că acel aluat dospit ce rămânea după ce s-au făcut pâinile se întindea cu mâna goală și cu untdelemn, înainte de a fi prăjită. În general copiii o savurau cu dulceață, iar adulții doar prăjită, ca să meargă vinul.

O rețetă aparte era cea din Transilvania, unde pâinea se face cu cartofi (ca să nu se usuce), așa că scoverga era mult mai consistentă. De aceea, dulceața, smântâna sau mierea deveneau chiar o necesitate. Tot aici, scoverga, ca și turta, înlocuia pâinea la unele mâncăruri de legume.

Și dacă tot am vorbit de scoverga transilvăneană, trebuie să spunem că ea își găsește cel mai bine locul între varianta turcească și cea ungurească. Adică, peste discul de cocă se pune un amestec de brânză rasă cu ou și se împăturește, apoi se prăjește. În același timp, în estul Transilvaniei, în secuime, langoșul arată clar că are legătură cu scoverga. Pentru că ea este baza și peste ea se așterne un strat gros de smântână dreasă cu mujdei de usturoi, iar cașcavalul ras înnobilează produsul.

Și ca să fim drepți, cam peste tot în lume se prăjește aluatul și fiecare neam i-a dat denumirea după bunul plac.

Indiferent dacă le zicem scovergi sau langoși, dacă au sau nu brânză ori cașcaval, că-i vin alb, că-i roze sau roșu, licoarea lui Bachus merge de minune cu prăjelile astea delicioase. Încercați și c-o bere blondă rece. N-o să regretați!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *