Încă din preistorie, vânător-culegătorul Sapiens a tot cules la ouă(1), aparținând celor mai diverse specii de păsări. În afara câtorva excepții exotice periculoase, toate se pot consuma, mari și mici. Care anume, este o chestiune culturală ce ține de obișnuință. Totuși din lista nesfârșită se detașează astăzi doi lideri.
Așa cum ne-au demonstrat-o științele sociale, omul este în stare să bage în gură aproape orice, inclusiv tot ce se poate înțelege prin cuvântul ouă. Pe scurt și sărind peste testiculele de mamifere, amintim de îndrăgitele icre. Se consumă și icre de melc dacă nu știai, iar membrii cutărui trib din India se dau în vânt după mormolocii de broască. Nu-s chiar icre dar nici mult nu mai era. Ar mai fi ouăle de reptile astfel că te poți gândi că dacă Homo Sapiens sau alți hominizi ar fi “apucat” dinozaurii, cei din urmă s-ar fi găsit într-un real pericol.
Noi suntem mai obișnuiți cu “banalele” ouă de păsări, cei mai simpatici urmași ai dinozaurilor. De departe, oul de găină este cel mai popular; găina e regina, dacă mi-e permis. Cu privirea ei de o inteligență… impenetrabilă, găina este reprezentată de foarte multe rase. Umilul ei ou, înainte de a fi colorat de Paște, vine gata colorat într-o gamă de nuanțe de la alb la crem închis și chiar maro ciocolatiu (rasa Maran). Există și albastru-vineții, caz în care poate fi vorba poate despre mai vechi încrucișări cu fazani. Pentru cererea imensă de ouă a omenirii, unele găini pot plăti un preț mare, deși unele măsuri s-au mai luat. Oricum ar fi, atunci când te gândești la Paște, la oul de găină te gândești.
Poate că cele mai celebre “ouă de găină” sunt ouăle Fabergé, iar dintre ele Курочка (rus. “Găina”) se detașează. O realizare excepțională închinată (alături de alte câteva zeci), nu atât familiei Țarului și nobilimii sale, cât, într-un mod cât se poate de involuntar, însuși oului de găină spart de Paști și, până la urmă, harnicei găini. Căci hărnicia găinii în depunerea de ouă, superioară oricărei alte păsări de curte, la care adăugăm eficiența si sustenabilitatea crescute, o clasează drept lider de piață. Plouă cu articole și studii care demonstrează că biata găină este prietenoasă cu Planeta. Mai prietenoasă decât omul.
Aproape că nici nu mai e nevoie să le vopsești. Sciencia58, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
Ceva mai mare și rar comercializat este oul de rață, care are, prin urmare, și un pic mai mult din tot ce poți găsi în cel de găină, inclusiv grăsimi. Asta îl face preferatul multor chefi exclusiviști, cu gustul său mai bogat, un upgrade echivalent celui acordat cărnii de rață în comparație cu cea de pui, un pic mai fadă. De numele oului de rață se leagă legendele țesute în jurul apariției oului negru (sau “centenar”), o specialitate chinezească constând din ouă învelite în diferite amestecuri argiloase cu var nestins și lăsate la maturat între 10 și 30 de zile. O legendă din provincia Hunan ne asigură că acum 600 de ani un sătean ar fi descoperit câteva ouă de rață într-o groapă cu var nestins pe care o folosise chiar el când își construise casa. A gustat și a hotărât că le mai trebuie doar sare. Nu tu zmei, nu tu dragoni sau ouă de aur, deci așa o fi. Cam de mărimea celor de rață, ouăle de curcă au pistrui și sunt la fel de rar întâlnite în comerț. Încă și mai mari sunt albele ouă de gâscă. Despre ouă de aur și o gâscă a scris și Esop una dintre fabulele sale de acum două milenii și jumătate, preluată și preschimbată de-a lungul timpului până când gâsca s-a mai transformat și în găină, prezentă, iată, peste tot. Însă mai întâi a fost gâsca nu găina. La fel și în Egiptul antic, acum 3-4 milenii, zonă în care găina a pătruns abia după cucerirea persană (sec. VI î.Hr.).
Spre deosebire de găină, în același Egipt antic, prepelița s-a bucurat de un loc special încă de la început, atât de special încât un sunet asemănător cu “U” era reprezentat în scrierea faraonică prin hieroglifa unei prepelițe. Cu ouăle de prepeliță regăsim cea de a doua categorie de ouă ușor accesibile și bine reprezentate în comerțul alimentar din zilele noastre, pe lângă cele de găină. Asta se datorează renumelui binemeritat pe care și l-au câștigat din punct de vedere al beneficiilor pentru sănătate, fiindcă pe cât sunt de mici verzuile și pistruiatele ouă de prepeliță, pe atât sunt ele de dense nutrițional. Consumul lor este un trend global în creștere. Creșterea se bazează pe deciziile asumate ale consumatorilor (75% din cei preocupați de sănătate) cu privire la hrănirea “corectă” și sănătoasă și pe ideea, tot trendy și uneori cam donquijotescă, de sustenabilitate. Comparativ cu găinile, prepelițele au nevoie de doar 1/3 din hrana necesară găinilor și de mai puțin spațiu.
Lista ar putea continua, exotică și plină de rarități, cu guraliva bibilică cu origini africane, cu porumbelul, fazanul, nagâțul, pescărușul, struțul (oul cel mai mare), pasărea Emu (cel mai scump, împreună cu cel de struț), pelicanul etc. etc. Totuși liderii de piață indiscutabili rămân astăzi găina și prepelița, cu găina conducând detașat.
Indiferent că te duci să cumperi “oo”(2) de la piață sau caserole de la “marile lanțuri” sau că ai tu sursa ta “la țară”, oul de găină este ovoidal și important. Cât de important a fost/este oul în alimentația omului ne-o arată prezența sa încărcată de sacralitate într-o sumedenie de credințe din toată Lumea. Cea mai apropiată nouă în timp și spațiu este cea cu Învierea și cu oul de găină ciocnit de Paști. Așa că sparge câteva ouă zilele astea. Dar grijă mare, să nu fie Fabergé, că e păcat, taică…
Imn găinii ouătoare! Primul ou Faberge a fost creat înainte de 1885, aproape ca un set matrioșca: oul din email alb ascundea un ou din aur, care ascundea o găinușă din aur cu ochii din rubine, care ascundea o coroană imperială în miniatură realizată din aur cu diamante și un lănțișor din aur cu un rubin. Coroana și lănțișorul s-au pierdut. Михаил Овчинников, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons
__________________________
(1) Există părerea că unele jocuri ale copiilor pot oculta acțiuni și obiceiuri “refugiate” la noi din timpuri (stră)vechi. Te poți întreba dacă nu cumva “vânătoarea” ouălor de Paști este modul în care o metodă primitivă de obținere a hranei a subzistat și în această formă (în centrul sau nordul Europei), pentru a se răspândi abia recent sub formă de joc pe întreg mapamondul. Ideea răscoaptă pe Web că bradul de Crăciun și vânătoarea de ouă de Paști ar fi fost inventate de habotnicul Martin Luther (sec. XVI) este de-a dreptul încuiată.
(2) “Oologia” chiar există!
