Supă pemească de lapte

Supă pemească de lapte - 1 Sursa foto: Wikimedia Commons / Thomas Ledl

Sașii din Bistrița ne-au învățat să facem supă de mere, iar acum este rândul germanilor din Banat să ne arate cum se gătește ca la ei acasă. Ei sunt printre ultimii veniți pe teritoriul actual al României și nu toți din aceeași regiune. Dacă, de obicei, nemților din Banat la spunem șvabi, să știți că sunt și alții veniți din alte regiuni, precum pemii din Boemia și Moravia, actuala Cehie, înrudiți direct cu bavarezii. Ei au fost colonizați până în anul 1850 și au fost așezați în zona Semenicului. Azi învățăm de la ei să preparăm supa de lapte.

Da, da, ați auzit bine. Supă de lapte! Dar dacă aflați cum se gătește, mai exact cât de simplă e, cu siguranță o veți încerca. Sau, la fel de simplu, o veți urî. Indiferent de cantitatea de supă pe care vreți să o faceți, trebuie să știți că baza este laptele în cantitate egală cu apa.

Așadar, începem. Nu călim ceapă, nu călim legume. Apoi, în laptele diluat se adaugă făină încorporată într-o cană cu apă, dar bine amestecată cât să nu facă niciun cocoloș. Făina are darul de a face supa mai groasă, să-i dea consistență, dar nu vă gândiți că ar fi cam ceea ce știm noi că este ciulamaua. Ori că ar fi ca un amidon și am mânca un jeleu alb din farfurie. Nici gând! Vorbim totuși doar de doi-trei linguri de făină! Se amestecă încontinuu și după ce ajunge în oala cu lapte de pe foc. Dar nu mult timp, cel mult un sfert de oră și doar la flacără mică.

Începutul a fost simplu, un pic de efort în continuare, și un final și mai lejer. Supa noastră se definitivează, pe același foc mic, cu lapte acru sau, după posibilități, cu brânză de vaci pusă la fiert cu lingura, ca niște găluști. Repet, focul să fie mic, ca să nu se desfacă găluștile. Pemește, lângă supă merg de minune cartofii fierți în coajă. Dar, la fel de bine, supa de lapte poate fi servită cu pâine prăjită, dată cu usturoi și puțin ulei de măsline sau, la fel de gustos, cu unt. Simplu, nu?

Și pentru că românii au preluat-o de la germani, au și adaptat-o imediat. Au apărut ouăle în rețetă, de fapt doar gălbenușurile, înainte de a fi pus laptele acru, și asta tot pentru consistență. Cartofii fierți în coajă au dispărut și ei, dar a rămas pâinea prăjită frecată cu usturoi. Au apărut și mărarul și boiaua, ca să nu ne pierdem de tot în farfuria albă ca... laptele. Și, cum să nu, sarea, fără de care mâncarea nu are gust.

Poftă bună să aveți!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *