Din capul locului trebuie spus că acesta nu este un îndemn la băutură! Totuși, ne sare în ochi ceva. Anume, faptul că diversele distilate, în cazul nostru țuica, au fost percepute din vechime și până astăzi, când au ajuns sub lupa științei, ca având și proprietăți benefice. Totul cu o condiție: măsura!
Nutriționiștii români se feresc să vorbească despre beneficiile alcoolului pe motiv că acesta este „un punct sensbil” la români, citim aici. Dar vai, ce să vezi?, acest “punct sensibil” există și la ruși și ucrainieni, și la lituanieni, danezi și finlandezi, și la englezi și scoțieni ș.a.m.d., fără a mai vorbi despre nenumărate exemple de regiuni, categorii sociale sau de vârstă cu exact aceeași abordare, prezente în destule colțuri al lumii, așa că mai ușor cu cenușa în cap.
Historia, történelem, Geschichte, istorie…
Sosit la noi din vestul Europei, procedeul distilării e atestat în Transilvania în 1332, când un anumit distilat, un vinars condimentat se pare, a fost folosit întâi ca medicament (aqua vitae reginae Hungariae)(1) pentru artrita reginei Ungariei, Elisabeta de Polonia, consoarta lui Károly Róbert, cunoscut la noi drept Carol Robert de Anjou. Cel cu Posada… 😉 Distilatul fusese realizat cu adaos de rozmarin de un doctor italian, special pentru suferințele reginei. Să nu uităm că Italia era în plin trecento renascentist. De altfel, de numele aceleași regine a Ungariei se leagă și unul din primele parfumuri pe bază de alcool din Europa, cu miros de rozmarin și cimbru. Tot pe atunci, în producerea distilatelor în regatul Ungariei mai erau implicați călugării cistercieni (2) și dominicani și cu siguranță și câțiva alchimiști…
Li se vor alătura sașii, producători pe scară largă de Schnaps (distilat din fructe, țuică/Tsuika) sau Branntwein (distilat din vin), iar după o vreme, răpede își vor sufleca mânecile și ai noștri.
Ordine călugărești, alchimiști, sași, unguri și români, cu toții au început să distileze. Prima pagină din lucrarea Liber de arte distillandi a alchimistului german Hieronymus Brunschwig, sec. XVI, Science History Institute, Public domain, via Wikimedia Commons
Astfel, se vorbește despre o atestare clară a producerii țuicii/palincii în sec. XVI (1570) în Turț (Satu Mare) (3), un secol în care în Bazinul carpatic (Transilvania și Ungaria de azi) existau poate deja zeci de mii de poverne pentru pálinka și pălincă. Între timp, România noastră a devenit un producător de prune de talie mondială și cea mai mare producătoare de țuică din lume. Le place, nu le place, majoritatea prunelor ajung, de fapt, țuică.
Obiceie din bătrâni
Dacă te deranjează sintagma de mai sus, poți sări direct la subcapitolul următor, consacrat celei mai noi dintre religii, știința.
Așadar țuica noastră, deci și palinca și orice distilat alcoolic, își au originea în experimentele alchimice și călugărești de la sfârșitul evului mediu, care le continuau de fapt pe cele din sec. IX din lumea arabă. Ca și acelea, ele urmăreau producerea de leacuri, solvenți, parfumuri și, în plus, înalțare spirituală… Prin urmare, țuica nu poate fi mai veche de atât. Cu toate astea un ziar mare de la noi poate pretinde că dacii (!) au descoperit virtuțile lecuitoare ale țuicii. Prezența în aceeași propoziție a cuvintelor daci și țuică este însă… amețitoare. Țuică sau rachiu/răchie, termenul sinonim uzitat mai cu seamă în Muntenia și Moldova.(4)
Și înaintașii noștri, țărani cu toții, s-au adaptat lumii preștiințifice și preindustriale cum au putut: credințe mai vechi sau mai noi, magie, religie și leacuri. De la un moment dat, printre ingredientele folosite în prepararea leacurilor și-a găsit locul și rachiul, îndată ce a devenit accesibil. El a fost primul nostru spirt, fiind folosit la frecții, pentru dezinfectări și pentru o mie de alte leacuri. Leacuri asemenea celui pentru bube dulci, de pildă, care implica rachiul, 3 crenguțe de mesteacăn, usturoi, o alifie preparată din untură de la 3 porci și oțet luat din 3 prăvălii, un descântec și… mândra Lună care trebuia musai să fie în scădere.
Instalație pentru rachiu cu cazan (din “O industrie țărănească – industria țuicii din satul Runcu, jud. Gorj”, Em. Buznea în revista “Arhiva pentru știința și reforma socială”, 1932)
În sec. XIX, preotul și etnograful Simion Florea Marian a înregistrat o sumedenie de leacuri dintre care unele presupuneau folosirea rachiului. Cel mai adesea se proceda la macerarea de plante medicinale în rachiu. Pojarnița, bunăoară, adică sunătoarea, se macera în țuică împotriva durerii de inimă sau a vătămăturii. Se lua pe stomacul gol. Este adevărat că mai știau înaintașii noștri și altele, lucruri mult mai greu de crezut azi, chiar și după multe țoiuri date dușcă, dar care pentru ei erau importante. Așa era lecuirea de patima băuturii, când o sticlă cu țuică se lăsa într-un mormânt 3 zile, înainte de a o servi cu cuvintele așa să bea N rachiu, cum a băut mortul! La masă, primul pahar de rachiu trebuia băut în întregime ca să nu se ia din zilele celui care băuse primul și, în sfârșit,(6) pentru lecuirea de gălbinare se bea cu încredere rachiu amestecat cu sânge de rățoi negru.(7) Lumea veche era plină ochi cu astfel de „leacuri”.
Dar cine nu a auzit de vechiul obicei tradițional de a bea un păhărel de țuică sau de palincă înainte de masă? Sau după, ca să “ardă grăsimile”. Cutuma este prezentă în ambele forme (aperitivă sau digestivă) în mai toate bucătăriile europene, fiecare dotată cu unul sau mai multe aperitive/digestive tradiționale. Și la noi, nu este nimic altceva decât recunoașterea calității de real aperitiv a țuicii. O altă credință răspândită, care ține de prevenție, este și aceea că un țoi de… aperitiv pe zi te menține sănătos și îți prelungește viața. Un pahar de țuică e leac, mai multe, boală cum ar zice un țuicar din Turț. Câți dintre noi nu am avut sau nu am auzit măcar de bunici matusalemici care nu au căzut nicicând în darul beției, dar au ținut țoiul pe masă? Sau bunicuțe.
Instalație pentru rachiu tip povarnă (din “O industrie țărănească – industria țuicii din satul Runcu, jud. Gorj”, Em. Buznea în revista “Arhiva pentru știința și reforma socială”, 1932)
“Cercetătorii americani”…
Sau britanici sau germani… Este sintagma parcă voit neclară utilizată în presa noastră din anii ’90 încoace, din ce în ce mai rar, e drept. Într-o lume dominată cam inflexibil de știința ridicată la rang de religie, astfel de exprimări și abordări au darul de a atrage atenția asupra noilor tipuri de… miracole. Dar, ca și cu miracolele din trecut, odată luate la bani mărunți, lucrurile stau mereu un pic altfel.
Așa s-a petrecut cu un set de informații de-a dreptul false despre țuică, care au circulat pe web-ul de limbă română cel puțin de prin 2011. Conținând și un nume de cactus inexistent (Karroll viridis enoae!) și informații hilare, “cercetările” au fost preluate (cel mai adesea cu copy/paste) de zeci și zeci de site-uri până acum vreo 2-3 ani. Sursa cercetărilor inexistente pare să fie mereu un nebulos Marius Radu, cercetător al Academiei Române. Noi am răscolit zadarnic web-ul în căutarea recunoașterii de către comunitatea științifică internațională a calităților incredibile și mai ales unice (!) ale țuicii noastre.
Există însă și un sâmbure de adevăr, iar de aici s-a propagat probabil falsul. Sunt în lume studii care arată că un consum moderat de alcool poate avea și beneficii. Unele studii fac legătura între consumul moderat de alcool și prevenția bolii Alzheimer. Altele arată o scădere a riscului de boli cardiovasculare. Întorcându-ne însă la rachiul nostru vom fi mai aproape de adevăr (și de miracol), dacă apelăm la ceea ce pare a fi singurul studiu dedicat cu privire la efectele antioxidante ale țuicii. A fost publicat în 2015 în revista de chimie a Universității Babeș-Bolyai și vine cu vești destul de bune: țuica de prune (8) este cea mai bogată în antioxidanți dintre toate tipurile de țuică de la noi și asta într-o măsură comparabilă cu whisky-ul maturat în butoaie de lemn. Însă acesta din urmă își datorează conținutul de antioxidanți-polifenoli lemnului în care este supus maturării, în timp ce la țuică polifenolii provin direct din prună. În plus, s-a stabilit clar că toate tipurile de țuică au prezentat o creștere a calităților antioxidante ca urmare a maturării lor în butoaie de lemn de dud, stejar sau cireș. Nu a apărut nimic care să sugereze și efecte anti-cancer. Și nici vorbă despre “curățarea sângelui”, “efectele benefice asupra ficatului” și altele asemenea. Ar trebui să fim însă destul de mulțumiți, zic. Iar bătrânii au cam avut dreptate cu țoiurile și cu măsura lor, nu?
Țoiul nostru tradițional și alchimica-i formă.
______________________
(1) lat. “apa vieții reginei Ungariei”
(2) Vintilă Mihăilescu, Etnogeneză și țuică, București 2018, p. 8-9
(3) Vintilă Mihăilescu, Etnogeneză și țuică, București 2018, p. 9
(4) venit din turcă rakı (se pronunță racî). Despre țuică nu se știe de unde provine, dar sârbii, croații și sașii l-au preluat sigur de la noi. (Vintilă Mihăilescu, p. 9) Nu este exclus ca țuică să vină de la țoi, păhărelul special pentru țuică. Cât despre țoi…
(5) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, vol. III, 2010, Suceava, p. 82
(6) vezi intrarea RACHIU în dicționarul lui Antonescu.
(7) I.-Aurel Candrea, Folclorul medical român comparat, 1999, București, p. 62
(8) un pleonasm în sud și est
