Un fast-food recomandat: plescavița!

Un fast-food recomandat: plescavița! - 1 commons.wikimedia.org/Brücke-Osteuropa
Citește mai multe articole despre

Deși fastfood-ul este o creație americană, există un înlocuitor cu istorie culinară mult mai bogată la doi pași de noi. Și care, ușor-ușor, cuprinde România. Întâi Banatul și Oltenia, a ajuns și în București, și cu siguranță va cuceri și Moldova, și Transilvania. De la vecinii sârbi vine plescavița.

Unii îi spun plescavița, cu accent pe a doua silabă, alții pleșcaviță, cu accent pe prima silabă sau pleșcăviță. Sârbii nu se supără oricum i-am spune, dar cunoscătorilor le reamintim că denumirea oficială este pljeskavica.

Pe la târgurile de turism o găsim ca un hamburger, dar la mama ei acasă se mănâncă (și) la farfurie. Cu roșii, rondele de ceapă roșie, cartofi prăjiți, pe o frunză sau două de salată verde. Și neapărat castraveciori murați la saramură. Plus sosuri, dar nu ketchup sau alt sos chili. Dar până la sos e cale lungă. Așa că să învățăm să facem plescaviță.

Secretul chiftelei sârbești sau al hamburgerului sârbesc, după cum vă place, stă în compoziția cărnii. 80% să fie carne de vită, pulpă sau capac. Carne tare, matură, nu de mânzat, ca să nu se dezintegreze la tocat, căci trebuie trecută de două ori prin mașină, să devină fină. Restul de 20% va fi carne de porc, ușor grasă, dată o dată prin mașină. Există și rețete în care apare și carnea de miel, fie alături de carnea de vită, fie alături de vită și porc.

Lângă carne vine, și aici este secretul plescaviței, ceapa. Tocată mărunt, frecată cu sare și stoarsă, sau călită puțin, ceapa e nelipsită din compoziție. Ca să se lege, e nevoie de apă minerală. După ce se amestecă bine, cu sare din belșug, piper și (dacă aveți, dacă nu, nu e musai) un praf de nucșoară, se lasă peste noapte la rece, sau măcar o oră, până să fie formate chiftelele groase de un centimetru.

Cât timp stă carnea, se face lipia, din cea mai simplă compoziție: făină, unt, sare și apă. Se coace în cuptor sau pe tablă, cel mai bine pe un pat de sare grunjoasă.

Chifteaua se frige pe grătar sau se prăjește pe teflon, dar cu mare băgare de seamă, ca să nu se usuce, să devină fadă și înecăcioasă.

După cum spuneam mai sus, roșiile, ceapa roșie, castraveții murați, lipia însoțesc plescavița în farfurie. Plus trei sosuri minunate. Primul este kajmak, un sos calm și liniștit, din smântână grasă, unt și telemea de oaie, războinicul ajvar, un sos picant, din ardei iuți copți, dați prin mașina de tocat, și urnebes, un amestec de brânză și ardei iute proaspăt și uscat, uneori și cu puțin usturoi. Sârbii din Banatul românesc mai au un sos mai mult decât interesant. Făcut din roșii, măsline, ardei iute și costiță, fierte în apă și vin sec, apoi date la blender.

O bere rece, se poate? Da, dar merg mai bine două!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *