Cum se face piure de cartofi

Alternativa mai sănătoasă la omniprezenții cartofi prăjiți, de care ne-am cam și săturat, fie vorba între noi, este piureul de cartofi. Imaginează-ți-l numai, în farfurie, aburind, pufos la textură și cremos, servit cu o fripturică sau, dacă vrei neapărat, cu niște prăjeală.

Alegându-l, eviți baia de ulei a cartofilor prăjiți și te alegi cu o mâncare sățioasă și mai miloasă cu silueta ta, în caz că te interesează acest aspect. Înainte de a porni la prepararea piureului (se zice și „pire” și „pireu”, așa că stați liniștiți) trebuie să alegem cartofi bogați în amidon.

La 1 „kil” de cartofi ai nevoie de 150-200 grame de unt, ½ cană de lapte și 1 linguriță de sare. Vei mai avea nevoie de o cratiță, un castron în care să încapă toți cartofii, un cuțit și un zdrobitor de cartofi.

1. Dacă vrei, curăță cartofii de pământ înainte de a-i descoji, însă e musai să-i speli bine mai ales după ce i-ai curățat de coajă. Încă ceva: scoate din timp laptele și untul din frigider. Nu le vrei reci.

2. Taie cartofii în sferturi.

3. Pune-i într-o cratiță și acoperă-i cu apă, sărează și dă în clocot.

4. După ce ai pus cartofii, dă focul la mediu spre mic și acoperă cratița, lăsând un mic spațiu prin care să iasă aburul (sau poți folosi un capac cu răsuflătoare). Fierbe-i așa cam 20 minute.

5. Înainte de a-i lua de pe foc, verifică dacă-s făcuți: înțeapă-i cu o furculiță și dacă se desfac, sunt gata.

6. Transferă cartofii în castron și pasează-i cu zdrobitorul. Poți să folosești și o furculiță, dacă te descurci.

7. Poți să mai adaugi acum un picuț de sare, după gust. Dacă vrei, și niște piper.

8. Adaugă treptat untul și laptele, omogenizând. Dar nu exagera, altfel cartofii își pierd din aromă.

Acum spune-ne cu ce te-ai gândit să servești piureul?

2 comentarii

  1. Cam… populistă, dacă nu chiar urechistă (după ureche) precizarea că s-ar zice și „pire”, și „pireu”, și, ca atare, să fim liniștiți. Fals! De zis, s-ar putea zice în alte zece feluri (conform zicalei: Cîte bordeie, atîtea obicee.). Corect însă, adică LITERAR, respectînd norma academică, este doar „piure”. Celelalte două forme date în DEX sub mențiunea „variantă” sînt forme NEliterare, forme care încalcă norma. „Variantă/variante” nu înseamnă alternative corecte, ci forme corupte, inculte etc.

    VARIÁNTĂ s.f. 1. Aspect particular, diferit față de o formă socotită ca bază sau tipică a unui lucru, a unei acțiuni etc. ♦ Drum diferit de cel obișnuit, dar care vizează același obiectiv. 2. (Lingv.) Formă a unui cuvânt diferită din punct de vedere fonetic sau ortografic față de forma lui obișnuită sau etimologică. [Pron. -ri-an-. / < fr. variante].

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *