Șlambuțul, palinca și vinul de Tokaj

slambutul-palinka-si-vinul-de-tokaj sursa foto: instagram.com/boldog kukta
Citește mai multe articole despre

Când spui Ungaria, spui gulaș. Dar există ceva la fel de bun, mult mai vechi decât gulașul, dar necunoscut marii majorități. Este cazul șlambuțului, sau slambuc, în varianta originală, a păstorilor din pusta maghiară.

Deși Bihorul și Hajdu Bihar sunt județe vecine, despărțite doar de linia invizibilă a frontierei româno-maghiare, nu toate produsele culinare sunt cunoscute de-o parte și de alta a graniței. Așa că, să facem o incursiune în bucătăria maghiară.

Nu există șlambuț fără ceaun, fără slănină – ideal de mangaliță -, fără cartofi și fără paste. Unite, dau naștere unei mâncări pastorale, specifică zonei din jurul orașului Debrecen (sau Debrețin).

Este un produs domol, care nu știe ce înseamnă graba, dar știe ce înseamnă socializarea. Asta pentru că toți membrii familiei sau invitații la masă dau o mână de ajutor la tăierea legumelor și la ciocnitul unui pahar de palincă, pentru că este o zonă de rivalitate, între cei care fac palinca din prune și cei care o pregătesc din caise.

Nu seamănă deloc a ceardaș iute și impulsiv acest produs, singurul condiment fiind sarea. La ceaun, fierberea se face foarte încet, la foc domol. Slănina se topește pentru untură, cu atenție însă, să nu se ardă jumările, pentru că apoi se vor întoarce în ceaun, când misiunea va fi încheiată.

Iar dacă nu e grăsime de ajuns, se mai adaugă untură. Prima care își găsește loc este ceapa tocată mărunt. Urmează cartofii tăiați felii, ca pâinea, dar stați liniștiți, că nu se supără nimeni dacă îi tăiați cubulețe, iar amestecul se sărează din belșug și trece la fiert, înecat în apă. La final apar pastele, iar în zilele noastre cele mai folosite sunt foile de lasagna, mărunțite cu mâna. Apoi totul rămâne la foc lent și rar și se mai amestecă, în așa fel încât să nu se prindă de fundul ceaunului. Dar nu cu lingura de lemn, ci din mișcări bruște ale ceaunului, astfel încât ce e deasupra să ajungă la fund și invers.

Rezultatul? O masă compactă de cartofi și paste bine fierte cu aromă de porc, dată de untura de mangaliță. Iar totul se completează cu un pahar de Tokaj.

Dincolo de rețeta tradițională, au apărut versiuni moderne, în care multe alte ingrediente și-au găsit loc, pe rând sau toate odată. Paprika iute dă culoare și pasiune, cârnatul gros de porc îi aduce consistență, iar castravetele murat desăvârșește o paletă complexă a gustului.

Nu vă supărați pe noi, dacă o ținem una și bună: paharul de Tokaj nu trebuie să lipsească! Cu burta plină, e nevoie și de un pic de antren.

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *