Sloi – de la Decebal citire, în farfuria Michelin

Sloi - de la Decebal citire, în farfuria Michelin - 1 commons.wikimedia.org/Véronique PAGNIER
Citește mai multe articole despre

Francezii plătesc bani buni pentru un terrine de mouton. Sună nobil, are prestanță, ideal pentru a se înscrie în haute cuisine. Noi însă nu avem fandoseală în farfurie, ci gust. Simplu și concis. Și nu de ieri, de alaltăieri, ci de pe vremea dacilor. Doamnelor și domnilor, să gustăm sloi.

Fie că seamănă cu o pită mare, desăvârșită în ceaun, fie că este mic și înghesuit în caserolă, sloiul este o mâncare despre care se spune că era consumată chiar și de daci. Le-au lăsat-o moștenire urmașilor lor, momârlanii de azi din munții ce străjuiesc Valea Jiului, iar de la ei, a trecut și în Transilvania, unde, alături de pastramă, le ține de foame oierilor.

Cu pâine și cu gogoșari murați, alături de o telemea cu ceapă, pare că e numai bine de trăit cu oile, la munte. Și cum natura are grijă de noi, ei bine, tot ea ne oferă și frigiderul în care să fie ținut sloiul. V-ați gândit vreodată că apa rece a pârâului de munte este un veritabil agent de refrigerare și păstrează chiar și luni de zile mâncarea? Asta pentru că seul de oaie asigură impermeabilitatea și nici ursul nu poate găsi boțul de carne scufundat în apă. Și să nu mai spunem că este ușor de preparat, chiar dacă e un proces destul de lung.

Carnea e luată de la oaia stearpă sau bătrână, care nu se mai poate reproduce, și de la berbecii grași. Chiar și o jumătate de carcasă se pune odată la fiert, în cazane mari, ca de armată, cu ardei iute, ceapă întreagă, ardei gras tăiat jumătăți, albitură, câteva foi de dafin și boabe de piper. În schimb, sare se pune din abundență. În unele zone din sudul Transilvaniei se ține carnea la fiert până se desprinde de pe os. În cazan se mai aruncă și un pumn de usturoi pisat, numai bun de gust. În alte părți, când carnea este aproape fiartă, se scoate și se curăță fiecare oscior. Apoi se trage în tigaie mare, în unt sau seu topit, până se rumenește la față.

Carnea fiartă și prăjită își găsește liniștea, forțată și apăsată, fie în vezica bine curățată a oii, până se face cât o pâine mare, fie în ceaune mai mici, fie, mai nou, în casolete. Iar când se răcește și se încheagă seamănă cu un cozonac dolofan, numai că e din carne bine presată care mai are doar un vag gust de oaie și puțin seu.

E mai bine de mâncat rece, căci, în caz că o încălziți, toți vecinii vor ști ce ați gătit: o garniță de oaie destul de grea, dar foarte hrănitoare. Cât să ceară un vin ușor, ideal demisec.

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *