Cherdele, secretul ascuns de tătari în Dobrogea

Aluat pentru cherdele Foto: Pixabay
Read more articles about

N-are legătură cu celebra plăcintă dobrogeană. Este un produs mai puțin cunoscut al tărâmului dintre Dunăre și mare, cu nume la plural, ca icrele: cherdelele.

Nu știu exact dacă sunt românce sau tătăroaice sau dacă au rezultat din conviețuirea etniilor. Nu știu dacă sunt făcute din restul de cocă ce a rămas de la pâine sau aluatul le este pregătit special pentru a se transforma într-un deliciu culinar al Dobrogei. Nici dacă se mănâncă înainte de masă sau ca desert nu este cert. Dar sunt gustoase și te cuceresc de la prima înghițitură.

Unii spun că ar fi o variantă românească a plăcintei cu aluat crescut făcută de tătari, kirde. Alții, că ar fi o plăcintă românească, specifică Dobrogei, cu o rețetă simplă. Exact-exact nu știu nici etnologii. Alimentația dobrogeană, preponderent rurală, nu a fost studiată, așa că nu se cunosc încă diferențe între sud și nord și nici între zona maritimă și cea fluvială. Poate că rețeta scrisă nu a existat niciodată, ci s-a perpetuat din generație în generație, prin repetiție și copiere.

Oricare ar fi adevărul, este mai des acceptată ideea că această plăcintă-pâinică ar fi fost făcută de gospodine din aluatul rămas de la pâine, pe care-l întindeau cu puțin ulei în foi nu tocmai subțiri. Umplutura era formată din telemea de oaie amestecată cu ou, uneori mărar și ceapă verde. Se formau trei-patru suluri de cocă și se înghesuiau în tavă, apoi ajungeau în cuptor, unde se lăsau să crească și să se coacă sub mângâierea blândă a căldurii. Mai mult ca să aibă o față rumenă, că doar suntem în Dobrogea scăldată în soare, tava era scoasă puțin înainte ca plăcinta să fie gata iar sulurile erau unse cu ou și date pentru o crustă, iar, la cuptor, Simplu, nu?

Acum, să facem un exercițiu de imaginație. Cum se simte pâinea la copt? Știți acel miros unic, de poveste, cunoscut, dar greu de descris în cuvinte? Ei bine, acestea sunt cherdelele. Cui îi mai păsa că n-a apucat să mănânce o zeamă înainte. După un ospăț pe săturate cu cherdele, masa putea fi dată uitării, iar vinul scos din butoaiele ce dormitau în cramă , așa cum se obișnuia de pe vremea romanilor, era binevenit.

Tot în ideea că erau făcute din aluatul rămas de la pâine este și o altă umplutură, ce-i drept destul de rar întâlnită, folosită în perioada de post. Locul brânzei era luat de varză, iar când se putea mânca de dulce, după sărbătorile de iarnă, în mijlocul pâinicii se regăseau, alături de varză, jumări.

Iar dacă pâinea era deja făcută, nimic n-o împiedica pe gospodină să facă repede un aluat crescut pe care să-l bage la cuptor și să ostoiască foamea bărbatului venit de la muncă sau a musafirilor picați pe nepusă masă.

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *