INTERVIU cu apicultorul Mihai Grama: “De vreo 15 ani, doar muntele îl fac.”

Că e de fâneață, că e de mană, că e de negruș, mierea de la munte este Bio prin excelență, iar Mihai Grama s-a hotărât cândva să îi dedice cam tot timpul său. Am trecut și noi pe la deja celebrul apicultor și vânător de albine. L-am găsit marcat de obsesia calității, hâtru și sfătos, plin de energie și de idei și ne-am dat seama că acest mic producător e, de fapt, mare.

L-am recunoscut după pălărie la standul 99 de la Târgul Mierii, secondat de Tünde, soția lui. După o strașnică degustare de miere și 4 tipuri de polen, am început cu întrebările, fiindcă domnul Grama avea (pe bună dreptate) multe de spus. No așe!

Sunteți celebru pentru mierea de negruș…

Sunt cam un pionier în zona asta, sincer, am început de câțiva ani buni, mă rog. Norocul meu o fost că am lucrat totuși în Italia, Franța și acolo îi o tradiție pentru așa ceva și am învățat să o fac și știu toate secretele. Și când am venit acasă și am văzut și la noi planta în Munții Apuseni… Eu de asta, de vreo 10 ani, cred, mai mult, de vreo 15 ani doar muntele îl fac. Nu mă mai duc la culturi agricole, deci, fiindcă totuși e o miere premium, care e un unicat în România și o raritate și extrem de apreciată nu doar la noi. Că vă spun, eu aș putea să stau liniștit acasă și să mă bazez pe distribuitorii mei. Inclusiv peste Ocean îmi merge. Merge în Anglia. Am de la Brașov un partener care o căutat, cele mai de top produse artizanale din Transilvania și nu numai. Și la început o vindea doar în Regatul Unit, în Anglia, după care o început să distribuie în toate comunitățile de români din Europa. Și acum s-o dus mai departe. Deci vă dați seama că și ăla care îi în Italia, în Spania, în Germania, în Franța, Anglia, Irlanda, nu contează, românii-s peste tot, da. Dacă dumneata ai fi acolo, sigur că ai da o dată într-o lună 100 de euro, să-ți iei o dulceață bună, un sirop bun, un nectar de cătină, un suc de mere, o miere bună, un mix de imunitate cum fac eu. Un mix de imunitate care are polenuri de munte, miere de păducel cu salcâm, lăptișor de matcă și propolis, cel mai puternic antibiotic și antiviral natural cunoscut… și antifungic. Vă dați seama? Și e cel mai bine vândut produs la nivel nu doar european. Și peste Ocean.

Mierea de negruș are și ea calități speciale?

Îi o miere care-i tixotropă, așa se cheamă, se gelifică, se face ca un jeleu, cum îi piftia, răcitura, exact așa se face. Deci nu curge, n-are voie să curgă, și îi consumată de diabetici în primul rând. În al 2-lea rând, toți cei care au probleme cu funcțiile endocrine ale organismului, tot ce ține de tranzit, de colon, de rinichi, infecții urinare, prostată… Deci, domnule, îmi comandă români de-ai noștri care îs în Franța în Anglia. O fetiță de câțiva ani are infecții urinare, are probleme cu rinichi, are nu știu ce. I-o recomandat tinctură de muguri de Calluna vulgaris sau miere de iarbă neagră, negruș îi denumirea populară la noi. Mierea de iarbă neagră, la Congresul Apimondia din Turcia 2023, o luat medalia de aur.

De unde era producătorul respectiv?

Din Franța. Eu n-am știut, că nu m-o invitat nimeni. Dar nu doar francezii o fac, o fac, uite, și în România, se face și în țările nordice, se face și în Grecia. Erica se cheamă la ei. E o plantă iubitoare de soluri bogate în siliciu, deci nu crește oriunde. Și totuși e o plantă invazivă, să știți, dar e foarte, foarte apreciată. Mierea de negruș are cele mai puternice funcții antibiotice dintre toate tipurile de miere, să știți. Îi cunoscută și recunoscută la nivel european și nu numai. Și într-adevăr, face parte din categoria sortimentelor premium și o să-i dovedim valoarea ei prin studii care sunt în derulare acum atât la Cluj, cât și la Oradea și în multe alte centre universitare. Să vedem ce o să iasă.

Spuneați undeva că încercați să obțineți statutul de Denumire de Origine Protejată.

Da, IGP se cheamă, Indicație Geografică Protejată, fiindcă nu crește oriunde… Dacă în Ceahlău nu este nici un fir, în Pietrosu – nici un fir, în Bucegi, Retezat – eu nu am văzut și cu câți colegi apicultori am vorbit, care fac muntele de ani de zile și le-am arătat, la fel. O vedeți – că am aici și un televizor cu mine, o plasmă și oamenii văd imaginile cu floarea, cu mine, cu albinele în 2000 de hectare de negruș în golul alpin. “Domnule,” zic, “la noi nu există așa ceva.” No, și noi trebuie să ne mândrim cu ea, că avem un unicat în Apuseni, care dă o miere deosebită și trebuie promovată la nivel național și cu siguranță deja și-o câștigat un statut foarte bun și lumea o apreciază. Oricare din stuparii care au albine, sute de familii de albine, zic la fel “domnule, eu am miere de salcâm, de tei, de rapiță, de floarea-soarelui, de fânață, de nu știu ce, dar asta nu o am!”. Vin și o gustă, și recunosc “da, într-adevăr, îi altceva față de ceea ce știu eu.” Și noi trebuie, ca și țară, ca și popor, să scoatem în evidență și să ne mândrim cu produsele excepțional de bune pe care le avem. Numai că, din păcate, stăm puțin cam prost la capitolul de înregistrări pe scheme de calitate față de Spania, față de Italia, față de vecinii noștri. Că nu se poate să avem 12, 13, nu știu 15, câte-or fi acuma produse tradiționale, când altul are 150-200.

Noi suntem și un pic mai noi în schema asta…

Da, se vede că am intrat un pic mai târziu în UE. Dar încet, încet, cu pași micuți…. Uite de exemplu, produse montane avem deja. Cred că sunt peste 4000 de produse montane înregistrate în România. Eu am 12 produse montane înregistrate la Agenția Zonei Montane, dar vă întreb pe dumneavoastră ați văzut, ați observat undeva, nu știu, într-un hipermarket un stand dedicat cu produse montane? Când au apărut produsele ecologice, la început era ici, colo, câte unul. Acum, dacă te duci la legume, la fructe, la sucuri, la lapte, la ce vrei dumneata, sunt standuri dedicate la produsele ecologice, ori, din punctul meu de vedere, produsele montane, îs cu un pas mai sus, fiindcă-s produse în vârful muntelui. Deci, dacă vorbim de legume, de fructe, de brânzeturi, mere, ce vrei dumneata, produse din lapte, domnule, are alt gust animalul ăla care mănâncă liber în natură acolo, decât unul din fermă, jos la câmpie, chiar și acreditat ecologic. Să ne înțelegem. Deci, nu că zic eu! Asta toți cei care consumă produse diverse constată și îmi spun, domnule, zic “într-adevăr, e gustul copilăriei, e gustul de acasă, e gustul cu care am crescut.” Și când întâlnești un om care stă de 50 de ani în București și gustă un ceva și îi dau lacrimile și zice, domnule, am crezut că mor și nu o să mă mai întâlnesc cu gustul din copilărie cu care am crescut. Satisfacțiile sunt deci pe măsură.

Oamenii deja își caută furnizorii direcți. …și își dau seama că numai cunoscând producătorii autentici de orice, de la, până la… Domnule, îți trebuie mielul, te duci la stână, zici “bă, îmi trebuie un miel de 20 de kile.” Îți trebuie purcelul, la Crăciun zici “domnule, un porc de 100kg cât îi? Na banii!” Și la anul iar te duci la omul ăla, dacă îți place ce e. M-ai înțeles? Te duci la ăla cu cazanul de pălincă… “vreu de prune, de pere, de mere.” No, băi, guști, îți place ăla, iei și bați palma cu omul și ești încântat și știi că o dată pe an, de două ori pe an, apelezi la omul ăla, că-ți dă un produs de care mănânc eu în casă, de exemplu, și familia mea, și prietenii mei. Ți-l dau și dumitale și nu fac nicio diferență. Deci eu când pun capacul pe borcan, eu nu știu că ajunge peste ocean sau la Casa Regală a României, la Săvârșini sau la nu știu ce Ambasadă în București sau la un pensionar de rând. Nu fac diferența.

Și dacă nu e și plăcere pentru așa ceva, pasiune…

Domnule, eu am făcut din hobby ceea ce am făcut și cu pasiune și cu mult drag. Am pus foarte mult suflet și au trebuit să treacă niște zeci de ani ca să înțeleg că de fapt pentru a rămâne pe piață trebuie să ai extrem de multă seriozitate, promptitudine și, așa… Am oameni care mă caută, vin în vârful muntelui și zic “domnule, când scoți mierea de zmeură, viu, îmi dai o găleată de miere”. Deschid stupul, mătur albinele de pe ramă și tai un fagure din ăla și dau la copii câți îs pe-acolo. Na mă, mâncați! Păi ăia îs praf!

Oamenii au început să aprecieze foarte mult produsele direct de la producător, direct de la prima mână, fără intermediari… N-aș putea să am două-trei magazine în București să vând prin ei? Aș putea, dar ăia îmi dublează prețul, că zic “stai un pic, că eu plătesc chirie, angajați, utilități”, păi, domnule, nu-i treaba mea atunci.

S-or mutat foarte mulți cu vânzarea în mediul online. Deci omul care vine odată aici în târg, gustă produsele, ia câte un borcănel, ia câte o produs de la mine, ok. Când dă de fundul borcanului peste două-trei luni, pune mâna pe telefon, am toate datele de contact pe telefon, de la mail, website, număr de telefon, tot ce trebuie, da? Vede website-ul, mă sună, dă comanda pe site sau pe Whatsapp. Astăzi dă comanda, mâine îi pun pachetul, poimâine are omul produsul și “domnule, mulțumesc sărut mâna, am primit.” Deci la un click distanță ai produsele, dar să ai… să cunoști producătorul, să ai siguranța că produsul îi de la producătorul ăla pe care îl știi tu și nu altceva. No, aici îi! Și încrederea odată câștigată se creează o legătură foarte strânsă între mine, producător, și consumator. Omul mă sună cu drag, stăm de vorbă, îi pun pachețelul, îi trimit sau ne întâlnim la târgurile astea, vine omul, își face cumpărăturile…

E și o formă de respect reciproc…

Da, da și numai așa se poate, să știți. Domnule, ok, aș putea. Am avut propuneri să produc, să vând tăt afară, dar nu-i o soluție. Te gândești, copiii de la noi ce fac? Bătrânii de la noi ce fac? Poporul ăsta ce face? Chiar suntem condamnați să mâncăm doar ce se aduce din afară, din importuri? Chiar să depindem de atâtea importuri? Dar nu se poate! Să mă înțeleagă toți oamenii care ne aud. Tu, ce ai mai bun în casă, consumi tu și familia ta. Dacă ai un surplus, mai dai la vecini, la prieteni, la cunoscuți, da? Exact așa-i și cu asta. Domnule, să nu-ți imaginezi dumneata că neamțul sau grecul sau chinezul, hai s-o luăm până acolo, păi produsele cele mai bune îi rămân lui acolo și ce-s mai așa le mai trimite și în afară.

În ultima vreme, e pe val, ca să zic așa, miedul. V-ați gândit să faceți și dumneavoastră?

Eu m-am gândit, dar să știți că trebuie să ai spațiu, vase, îs alte investiții, deci nu le poți face pe toate, să ne-nțelegem. Eu m-am oprit aici la a face doar vreo câteva sortimente de miere, câteva sortimente de polen, mai fac niște mixuri pentru imunitate, propolis, lăptișor de matcă. Din vara asta o să fac și Apilarnil, că mi-am luat acuma niște congelatoare care merg și pe 12 volți și pe 2-20 și pe gaz.

Toate necesită niște condiții impecabile de păstrare. Dacă nu respecți temperatura de la recoltat până la vânzare, aia care trebuie, ai o problemă cu materialele perisabile și nu ne putem juca cu sănătatea oamenilor și cu calitatea produselor. Polenul crud, să ne înțelegem, când intră în placa activă prin găurelele alea la colector și cade jos de pe picioare, în 6 ore flora bacteriană și mucegaiurile sunt instalate acolo. În 6 ore! E ca și peștele, la fel de perisabil, deci nu există! Trebuie recoltat de două ori pe zi, chiar de trei ori pe zi. De exemplu, polenul dimineața când o picat de pe picioare la albină, dacă e vremea de ploaie, până seara deja mucegaiurile-s instalate în ele, no. Sau dacă-l lași acolo până seara se uscă pe jumătate natural de la ventilația stupului și de la căldura de afară care e acuma, no. Dar trebuie să fii foarte atent cu produsele de la recoltare, păstrare și până la distribuție, să respecți toate verigile tehnologice așa cum scrie la carte și nu altfel.

Toată lumea vorbește de schimbările climatice. Cum le resimțiți?

Se simte chiar și acolo în munte, unde încă ar trebui să fie zăpada mare, mare și deja-i dusă. Și vara am avut în iulie și în iunie, am avut 0° și în iulie -1,6°. În 12 spre 13 iulie vă dați seama? Când ar trebui să fie mai cald. Îi schimbat. Totu-i dat peste cap, nu știu. Și până și albina simte.

Se formează o clientelă cunoscătoare?

Dacă până acuma oamenii știau doar de, nu știu, salcâm, tei și polifloră și așa… deja sunt, să spunem, clienții-s mult mai pretențioși, mult mai învățați cu gusturile, unii. Nu poți să-l păcălești pe om, să zici “domnule, îți dau miere de păducel”. Deci eu dacă-ți dau dumitale negruș de ani de zile… eu nu pot… că au mai fost alții care-o… știți, tentația e mare de se îmbogăți, că nu doare pe nimeni mâna să scrie pe o etichetă că e miere de negruș, dar omul, când a venit și-o zis “domnule, întoarce borcanul cu gura în jos. A, curge. Mersi fain! Nu-i aia.” Păi nu, că trebuie să fie așa: gel, gelificată. No, deci oamenii deja cunosc, deja știu să facă diferența între produse. Deci nu mai e atât de ușor de păcălit omul și nici nu-mi trece prin cap și nici nu visez la așa ceva. Domnule, trebuie să fii serios în orice business.

Nu există jumătăți de măsură. Așa cum face neamțul. Dacă o zis că întâlnirea e la 6, ăla la 6 fără două minute e acolo, fără cinci. Nu las, că-i bine și la șapte. La români mai de mult așa era, las că merge oricum. Nu. Deci punctualitatea și seriozitatea trebuie să fie exact aia și nu altfel. Că atunci, domnule, tu ți-ai pierdut încrederea din start și nu mai merge. Nu putem lucra așa. Experiența de lucru în afara țării să știți că m-a ajutat foarte, foarte mult ca să înțeleg cum funcționează să-ți faci o siglă, un brand, un nume, ce înseamnă o etichetă, ce înseamnă să-ți lași amprenta acolo. Că de exemplu dai la un om un produs foarte bun, da? Când dă de fundul borcanului, eticheta, n-o poate spăla, că-i din aia, că nu se duce. Pune castraveți, dulceață, zacuscă în borcan. Peste 2 ani vede borcanul în cămară, vede eticheta acolo și pune mâna pe telefon și mă sună: “domnul Grama, vreau miere de zmeură, vreau miere de fâneață de munte, vreau de iarbă neagră că” zice “uite, am găsit borcanul și nu mai știam de unde să te iau.” Că acuma să fim serioși, cei mai tineri da, îs cu telefonul în mână toată ziua, la un click distanță găsești orice. Dar sunt persoanele care-s mai în vârstă și care-s mai puțin familiarizați și obișnuiți cu tehnologia și cu comenzile online și cu așa mai departe, înțelegeți? No, doar la târgurile astea omul vrea să te vadă, să povestească cu tine, să…

Ce sfaturi aveți pentru cei care se apucă de apicultură?

Dacă cineva vrea să se apuce de apicultură, în primul rând trebuie să citească foarte mult. Teoria să o știe strună. În al 2-lea rând trebuie să-și caute un mentor foarte, foarte bun, care… În fiecare an cu stupii pe aceeași poziție, în același loc, e altă poveste. Comportamentul albinei e altfel, dezvoltarea e altfel, bolile-s tot mai multe și mai noi și trebuie să știi ce ai de făcut. Ori deschizând 100 de stupi îs 100 de situații diferite, mă înțelegeți? Și tu trebuie într-o fracțiune de secundă să iei decizia corectă: ce ai de lucru, ce ai de făcut, ce metodă aplici la ăla? No. Și dacă nu ai mentorul lângă tine, unde tu ești în ceață și nu știi ce să faci și ce să aplici, pui mâna pe telefon și-l suni, zici “domnule, ce să fac? Uite ce am văzut în stupul ăla, uite cum se comportă, ce tratamente fac, când să scot mierea, când să fac roi din el, când să bag rame la clădit, cum să-l împachetez de iarnă, cum să-l dezvolt în primăvară, ce-i dau de mâncare toamna, ce-i dau iarna, ce-i dau primăvara?” Deci îs multe necunoscute pentru începători și pentru care vor să se apuce, dar fără un mentor nu se prea poate. Apicultura doar de internet nu merge. Și încă ceva. Apicultura de weekend, iar e destul de greu. Că de exemplu începe o bătaie între albine, toamna să bat, să știți. Furtișag se cheamă. Începe nenorocirea, într-un ceas s-o bătut, s-o omorât zeci, sute de stupi. Tu trebuie să fii acolo, să-i ai sub ochi, sub nasul tău, să fii 24 din 24 acolo. Deci nu se poate, no. Sunt niște condiții obligatorii. Acuma, care cum consideră, dar ăsta e sfatul meu.

Am făcut pe mulți apicultori de la zero, care astăzi știu să-și facă roiuri, știu să-și scoată mierea, știu să transvazeze, să-și facă mătci, știu să facă selecție, știu să facă multe chestii deja. Așa cum io după vreo 20 și vreo 5 de ani, uite tot aici eram… Un fost profesor, de-al meu, Dumnezeu să-l ierte, Nea Nelu din pădure de la Băneasa, de la care am învățat transvazări, o venit și m-o pupat, și mi-o zis “domnul Grama dă-mi voie să-ți strâng mâna. Ești mult peste mine.” Mă uitam la omul ăla ca la D-zeu deci era… nici n-aveam cuvinte. Să vină omul ăla după 25 de ani…

Mai sunteți cunoscut și pentru vânătoarea de albine.

Da, clar. Păi am moștenit-o de la bunici și-i o tradiție de familie. Eu știu trei, patru generații. Deci bunicul meu o făcut în 1963, da, cu Sahia Film, “Casa de filme numărul 5” era atuncea, filmul “O vânătoare neobișnuită” pe Valea Gurghiului, la Orșova. No, și eu când am avut 6 ani și m-a dus la 7 ani poate, nu știu, la prima vânătoare de albine, păi am fost cel mai fericit copil din lume, vă dați seama. După aia, când am mai crescut un pic, m-o mai dus de mai multe ori și mi-o arătat și mi-o spus, după aia am făcut cu tata, după aia am făcut io și am făcut eu niște filme foarte bune cu vânătoarea de albine. Se pot vedea pe YouTube și eu acum am datoria să o dau mai departe. Ne-am dus nepoții deja să le arăt. Am avut străini, nu știu, din Turcia, din Elveția, din Franța, din, nu știu, de peste tot, care or zis domnule, nu se poate, îi un unicat că la noi avem pe monezi de 300-500 de ani, de 1.000 de ani, că se practica culesul de miere din scorburi, din știubeie, din așa, dar dispare și habitatul natural al albinei prin tăierea pădurilor… Unde își mai fac… Nu mai au locuri de amplasament, m-ați înțeles? No, și trebuie să avem grijă ca tradițiile astea lăsate din moși-strămoși să meargă mai departe.

Nu vreau ca peste 30-50 de ani copiii care vor fi atuncea să se uite în muzee la poze și să se uite la filme documentare, că nu mai are cine să le arate și cine să le explice pas cu pas cum era la Ziua Crucii în 14 septembrie. Era sezonul oficial. I-o zi mare de post în care atunci și numai atunci se făcea vânătoarea de albine, se ucidea un stup din pădure pentru fagurele ăla de acolo. Era ceva magic. Tămăduitor. Era…

Se ucidea?

Da, că se băga pucioasă, fitil de sulf de astăzi, pucioasă era, omorau albinele și fagurele ăla îl ducea la un om beteag, pe pat, la o femeie nou-născută, lăuză, la copii, la așa, deci nu-i ducea nimeni ciocolata sau punga de cafea cum îi astăzi. Îi ducea un ceva, un dar neprețuit, ați înțeles? No, și aia era tradiția. Ori astăzi chestiile astea dispar.

Mai sunt vânători de albine?

Păi nu prea, nu. Eu am mai întâlnit o femeie în Apuseni care se limita doar la plăcerea de a-i descoperi, nu de a-i și scoate și de a-i multiplica și de a-i crește după aia acasă sau de a de a păstra întru totul tradiția de omorât albinele și de luat mierea… auzi, la Paști îi sacrificiul mielului, la Crăciun de Ignat îi sacrificiul porcului. Exact așa era la Ziua Crucii, sacrificiul stupului, așa era tradiția din moși-strămoși din negura timpurilor. Aici e Apimondia lângă noi, aveți o grămadă de descrieri, în cărți vechi, de la stupăritul după Hristea și până la alte cărți despre cum decurgeau toate treburile astea cu vânătoarea de albine, cu culegătorii de miere. De pe vremea lui Herodot se spunea că nu se putea înainta prin Transilvania de multitudinea știubeelor și a coșnițelor și a stupinelor.

Și la gurile Dunării, de pe vremea Drumului mătăsii și a schimburilor de condimente și din cele mai vechi timpuri era recunoscută România și mierea din Transilvania și ceara din Transilvania, de un galben-verzui, la cele mai faimoase curți împărătești. Era o paritate de unu la șase vândute. Mai demult nu aveau solvenți, coloranți artificiali ca astăzi sau arome artificiale. Dar ceara din zburătoare, de la brad, de la munte, un galben-verzui frumos, ăla ca să-și etaleze supremația, ăla aprindea lumânări când aveau balurile alea ale lor și festivități de nu știu ce și primeau alți regi, împărați, aprindeau lumânările din Dacia, vă dați seama.

Puteți produce așa ceva?

Da, da, sigur.

Din ce plante?

De la zburătoare, de la munte. Epilobium se cheamă în latină, e pufulița sau, mă rog, în tăieturi apare la 2-3 ani după ce să taie o pădure, un parchet ras, apare. (…) E mov, crește înaltă până la 2m, înflorește de jos în sus și zboară ca un puf, ca o vată din ea. Are polenul de un bleumarin închis. Mierea-i un roșcat-auriu-rubiniu, extrem de bună. Bătrânii spuneau că se face o dată la 7 ani, mierea de zburătoare. Eu sincer, am făcut-o în 36 de ani de apicultură cam de patru ori. Am făcut miere de zburătoare de patru ori. Acuma nu am, nu. Deci n-am mai făcut-o de vreo șase ani, cred că. N-am mai avut-o, că știți cum îi? În august, când îi înflorirea ei maximă, dacă nu ai noaptea optsprezece grade, ziua douăzeci… Deci noaptea trebuie să fie cu un unu în față, deci nu-i suficient doar 11-12 grade trebuie să fie peste 18-20 noaptea, ceea ce la munte extrem de greu se prinde și ziua să ai un doi în față. Deci douăzeci și unu, două, cinci, dar nu peste 30 grade, dacă e prea cald nu-i bine, dacă e prea frig, nu-i bine. Trebuie să îndeplinești și condiții de umiditate, mă rog, îs foarte multe criterii de îndeplinit ca floarea să secrete nectar și să… Deci vezi floare cât vezi cu ochii, mii de hectare, dar nu dă nectar, nu dă nici polen tot anul. Îi foarte pretențioasă, foarte gingașă. De-asta atunci, acum 2000-2500 ani, era atât de apreciată și era o monedă de schimb ceara și mierea din Dacia.

Avem de-a lungul anilor câștigate medalii de aur, România la concursurile mondiale, da, foarte multe medalii de aur cu diverse sortimente de miere polifloră, monofloră, de salcâm, de tei. Uite cea mai mare întindere de tei din Europa îi în zona Ciucurova, în zona Munții Dobrogei. Da, Ciucurova, Slava cercheză, Slava rusă, Topologul, Niculițel, Babadag, zonele alea. E cea mai mare întindere de tei din Europa, vă dați seama? No, despre asta e vorba. Avem cu ce, dar trebuie să ne mai promovăm și noi.

Nu chiar tot ce se produce în România îi de vânzare în afara țării. Da, și banii îs faini și te ajută, dar trebuie să ne gândim și la copiii noștri, la vecinii noștri, la prietenii noștri, la omul de rând de la noi că din păcate, avem o mare mare problemă cu alimentația și… nu mulți citesc etichetele. Nu-ți cere nimeni, de exemplu… într-un târg bine, că vine DSP-ul (Direcția de Sănătate Publică). Așa un consumator de rând să zică “domne, da”, se uită pe produs “ăsta îmi place. Arată-mi un buletin de analiză de la un laborator acreditat RENAR (Asociația de Acreditare din România), recunoscut în toată Europa, că mierea ta de zmeură sau de negruș… îi verificat lotul de anul trecut și îi în regulă”, no. Dar oamenii încă nu știu chestiile astea. Din păcate, încă mai vezi pe drumurile naționale la noi, mașini cu portbagajul ridicat, fără nicio inscripționare pe sticla de sirop, pe cașcaveauă, pe borcanul de miere, nimic. Există o lege a trasabilității. Domnule, trebuie să știe omul ăla ce o cumpărat, de la cine o cumpărat și să aibă garanția calității produsului. Foarte, foarte important. No, asta este. Acuma…

Poate că se mișcă și la noi lucrurile, mai încet…

O început, o început și acuma, uite, vor fi punctele gastronomice locale. Că am fost întrebat la o emisiune acuma nu de mult, mă rog, ce-aș face dacă aș avea o anume sumă de bani și am zis “Domnule, știi ce aș face? Aș face un punct gastronomic local unde prin natura și funcționalitatea lui, nu ai voie să comercializezi nici sucuri galbene, nici roșii de-alea acidulate.” Deci ai voie doar suc de casă făcut, sirop de casă, m-ai înțeles? Produse. Eu fac o zeamă, o tocană, o prăjitură după rețete tradiționale, cu produse locale de acolo, nu din hypermarket, m-ați înțeles? Acolo te vei întâlni cu gustul copilăriei și cu plăcerea de a mânca produse ca la mama, ca la bunica.

Și încă ceva, o fermă pedagogică, domnule! Dacă întrebi acuma 100 de copii de la grădiniță, din orice grădiniță din București, “cum îi vaca?”, 99 o să zică că-i mov. Ori uite la Cluj, un părinte de acolo de la o grădiniță privată o zis “Domnule, noi am dus copiii și în seră, și în câmp de legume, și la stână la oi, și în fermă de vaci, să vadă că vaca nu-i mov, că-i neagră. Educația consumatorului începe de acolo, de la grădiniță. Să știe copilul că vaca îi roșu cu alb sau neagră sau… așa. Să știe gustul, ce înseamnă o miere adevărată, să știe gustul la brânză, să știe gustul la un măr, la o roșie, la ce vrei tu, dar să știe gustul autentic, că el gustă o dată, de două ori produsul ăla bun, după aia nu-l mai poți păcăli. Când va fi adult știe că roșia când o tai trebuie să aibă sâmburi în ea și să aibă gustul și o structură anume. Mi-a venit om cu părul alb în cap, de 70 de ani, și i-am zis că am miere de zmeură, de tei, de salcâm. Da’ zice, “nu, eu vreau de albine.” Deci îți piere pofta, da. Ăsta-i adevărul.

Sau îi dau fagure, oameni cu cârja-n mână, și-i dau fagure și zice “cu ăsta ce să fac?” Habar n-are, nu știe că-i cel mai pur produs… muști din el. Gustul ăla nu se poate compara cu nimic. Să vină la mine și cei din școlile generale, nu numai din grădiniță, și de la licee și studenții… Și or fost de multe ori în stupină… Avem un parteneriat: ei la laboratoare îmi fac analizele palinoscopice la produse, eu le arăt ceva și batem palma. Suntem toată lumea încântați, no. Și cam așa stă treaba și să vină și turistul străin să vadă, să-i povestesc, să guste și să se lămurească că avem ceva deosebit și atunci toată lumea e fericită și încântată. Și numai așa putem merge mai departe și să trăim un pic mai bine.

Mierea de fâneață e de fapt polifloră, dar din flori de munte, nu?

Nuu, fâneața-i aia de la munte. Vă arăt eu poze, când te uiți…

A, de flora alpină.

De floră alpină, de fâneața aia care e acolo. Deci nu știi la ce să te uiți. Vezi pe un metru pătrat 30 de flori de 30 de culori, m-ați înțeles? Nu poți să-i dai o definiție, nici prin laborator nu poate să-ți dea, că trebuie să aibă polenul majoritar de un ceva, dar ăla nu există. Deci polifloră e așa sau în italiană îi zicea multifiore sau, mă rog, la noi eu i-am dat denumirea de fâneață, fiindcă fânațele alea de munte nu există în sudul țării, unde sunt terenuri arabile cât vezi cu ochii. Dar multitudinea de flori spontane și de plante medicinale și de tot ce vrei tu pe metru pătrat, bio-diversitatea de insecte, furnici și tot ce vrei tu, acolo o întâlnești și nu în altă parte. No, aia-i fânața de munte care merită apreciată și care care câștigă teren din ce în ce mai mult.

La mine, cel puțin, a câștigat.

Vă mulțumesc și oricând cu plăcere vă stau la dispoziție cu toate informațiile pe care le dețin și acuma să vedem dacă îmi va aproba Ministerul Culturii. Am depus dosarul pentru tezaur uman viu fiindcă în Europa n-o mai face nimeni. Nu în România. În Europa n-am găsit, nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Franța pe cineva care să păstreze autenticitatea acestui meșteșug. Și ar fi păcat să nu-l păstrăm și să nu-l dăm mai departe. Asta este. Om vedea ce-o ieși. În următoarele, nu știu, 2-3 săptămâni știm exact cum stăm. Vă mulțumesc tare.