Nu-i tocăniță, nu-i tochitură. E întinsoare de la Bistrița!

Întinsoare bistrițeană Sursa foto: Wikimedia Commons / Nicu Bunu
Citește mai multe articole despre

Ați mâncat vreodată un fel de tocăniță cu brânză? Nu? Nici nu știți ce ați ratat. Este o minune tradițională bistrițeană care merită cunoscută de toată lumea. Ghiciți, cine-i dă gustul inconfundabil? Nici asta nu știți. Nu-i nimic, vă spun acum: cârnatul afumat tăiat felii sau cuburi! A, am uitat. V-am spus că e un fel de tocăniță, dar pe numele ei real se cheamă întinsoare!

Trei feluri de carne, rumenite în untură, cu brânză, sos de mămăligă și mămăligă. Pe scurt, întinsoare, și da, ați văzut bine, sos de mămăligă. Și, să v-o spun pe cea dreaptă, tocăniță i se spune elevat, chiar dacă are și ceapă și usturoi. Dar nu-i nici tochitură, chiar dacă are mai multe feluri de carne și se mănâncă cu brânză și mămăligă, pentru că are ceapă și usturoi și-i lipsește oul.

Nici nu știți cât e de simplă. Ceapa tăiată cubulețe, nici mici să se topească la rumenit, nici mari, chiar dacă e o mâncare rustică. Trebuie doar să se înmoaie și să prindă culoare în untură albă de porc hrănit în curte pe pofta inimii lui. Și tot de la el luăm și ceva fleică sau pulpă. Așa, să se vadă că are și grăsime, că altfel e carnea fadă. Și dacă tot ne-a dat fleică sau pulpă, am avea nevoie și de niște carne de pe coaste, cu iz de os. Ca și ceapa, trebuie să fie bucățele potrivite, nici mici, că nu-i mâncare de jumărele, nici mari, ca să tăiem de cinci ori până terminăm bucata. Mici să fie și cubulețele de cârnat afumat sau, dacă-l tăiem felii, să fie subțiri, dar nici să te uiți la soare prin ele.

Toate ajung peste ceapa rumenită în untură, și, după ce și carnea și cârnații își iau o față rumenă de la prăjeală, aruncăm doi-trei căței de usturoi, neapărat pisați sau tocați mărunt din cuțit, pentru gust și aromă, de să știe toți vecinii. A, și apă, ca să fiarbă cărnurile până ce joacă aromele hora unirii.

Când scade, gustăm, iar dacă nu s-a înmuiat carnea, îi mai punem o cană cu apă. Alături, un boț de mămăligă se cere pe foc. Iar când terciul începe să fiarbă, luăm două trei linguri și le punem peste cărnurile noastre care fierb. V-ați prins că nu am pus deloc sare. Vă spun acum și de ce. Pentru că e timpul să punem niscai brânză frecată cu sare, ca să nu-i zic telemea, să se topească în sosul unturoso-mămăligos.

Ce-ar mai fi de zis? Puneți cu încredere pe farfurie, mai radeți un pic de brânză deasupra, și luați cu mămăligă vârtoasă. Mai are nevoie cineva de un pic de pătrunjel tocat ca decor? Nu cred.

Simplu, nu? Dar teribil de gustos. Și ce merge mai bine după porcul rumenit și fiert, cu gust sărat de la brânză? Exact! Vin roșu și sec, nici rece de să facem gâlci, nici cald-cald. Potrivit!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *