Bâlci la sfârșit de primăvară și la început de vară, târg mare și obor încăpător în restul anului, Oborul bucureștean intra la începutul sec. XIX, cătinel, cătinel, împreună cu toată Muntenia, în epoca modernă. Cam în această vreme, deci, Târgul de produse și Oborul cu vite și cherestea, se opresc, ostenite parcă, din migrația lor multiseculară, de-a lungul Podului Târgului din Afară și se suprapun cu bâlciul vechi din Câmpul Moșilor. Abia acum începea bâlciul…
În timpul lui Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828), are loc prima pietruire, parțială și experimentală, a unei ulițe principale bucureștene (1825). Nu întâmplător, este ales Podul Târgului care dădea nu doar în Târg unde să fac Moșii, ci și spre noul palat, din Tei, al domnitorului.(1) Zona era înconjurată de vastele proprietăți ale familiei Ghica, printre care și terenurile de Târg și Obor. Tot cam atunci se pune capăt execuțiilor și pedepselor publice în zi de târg; ultimii ghinioniști au fost căpitanii Ghiță Cuțui și Simion Mehedințeanu, foști panduri de-ai lui Tudor care se ridicaseră din nou împotriva stăpânirii și care au fost spânzurați în Obor în 1826. De o soartă mai „blândă” au avut parte tovarășii lor pe care în pieile goale i-au bătut prin tot târgul ca să-i trimiță la ocnă.(2)
Tot legată de interesele Ghiculeștilor s-a aflat și hotărârea domnească potrivit căreia, începând de acum înainte, Târgul și Oborul vor rămâne pe loc, terenul destinat lor fiind delimitat, orașul urmând a se extinde în continuare pe lângă ele, mai departe spre NE. În acest fel numele de Târgul de Afară va deveni curând anacronic și va fi înlocuit cu Obor, Târgul Obor, Piața Obor și, la începutul verii, Târgul Moșilor.(3) Oborul de Vite, având și lemne, fân și materiale de construcții, rămâne și el în continuare „gard în gard” cu Târgul, la sud de acesta (vezi strada Chiristigiilor de azi).
Grigore Dimitrie Ghica (1822-1828) pictat de Constantin Lecca și harta nord-estului Bucureștiului (1852) cu întinsele stăpâniri ale Ghiculeștilor. Cu roșu, Oborul și Câmpul Moșilor, proprietate ghiculească până în 1889, Public domain, via Wikimedia Commons
Hai la Moși!
Strict în ce privește Târgul de Moși, a existat o tradiție stabilită de ultimii domni fanarioți care poposeau în târg însoțiți de un uriaș alai în sunetele meterhanelei. Vodă Mavrogheni, mai ales, este cunoscut pentru vizitele sale în timpul cărora lăuda sau certa și pedepsea, după nevoie, negustori sau slujbași. Cât despre meterhanea, aceasta era fanfara otomană a domnilor greci care intona piese întru totul asemănătoare vechilor marșuri mehter păstrate cu mândrie până astăzi la turci. Numai închipuiți-vi-i pe aceștia umblând printre sutele de căruțe și umbrare din Câmpul Moșilor. Mai puneți câteva mii de gură-cască, niște duzini de călăreți și slujbași cu un Vodă călare sau în caleașcă și aveți întregul tablou. Și după aceeași modă otomană, cu acest prilej se ridica un cort impunător pentru Vodă. Nu știm dacă toate acestea se petreceau într-o zi prestabilită, însă un pic mai târziu găsim obiceiul vizitei domnești în chiar Joia Moșilor (prima joi după Rusalii), zi care va deveni și un soi moment oficial al inaugurării bâlciului(4) sau, mai degrabă, momentul culminant al unui bâlci care, de fapt, se dezlănțuise deja de câteva săptămâni. Odată cu preluarea modelor și gusturilor apusene, cortul va fi înlocuit cu un chioșc, meterhaneaua turcească cu fanfara militară modernă, iar voievozii cu regi și regine. Dar, răbdare…
Vodă Mavrogheni cu caleașca-i trasă de cerbi, îndreptându-se poate chiar spre Târgul de Afară, la Moși, acompaniat de meternahea și de slujbași, Public domain, via Wikimedia Commons
Domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848), mare amator de serbări și baluri, va plusa organizând anual inaugurări ale bâlciului cu mare fast și cheltuială. Pe lângă cortul mare el mai poruncea construirea temporară, anunța ziarul Vestitorul românesc, a unui salon ostășesc, înlăuntru mobilat cu oglinzi și frumoase mobile, decorat cu felurimi de gherlanturi de flori pe dinafară, îmbrăcat cu trestie verde, muzica fiind asigurată de fanfară și lăutari. În anul următor se ridica o tindă primăvăratică formată în chip de salon de primire, unde se vedea jețul princiar și se delimita un spațiu cu alei împodobit cu brazi și torțe, unde se intra pe sub 3 arcuri de triumf. În fervoarea național-romantică a vremii, nu erau uitați nici strămoșii, fiindcă tot acolo se ridicau două piramide mari formate din cofe, ca niște trofee ale serbărei, în suvenirea pietoasă a celor vitezi ce și-au lăsat oasele în acest câmp.(5)
Alei de promenadă, bănci, gărduțuri, calești, ghirlande, crinoline și țilindre – mode burgheze și amenajări moderne încercând să spargă gura târgului. În plan îndepărtat se poate ghici însă vâltoarea târgului autentic. Carol Popp de Szathmary, 1860
Exceptând astfel de momente orchestrate de stat sau alte efuziuni organizatorice cu iz modern, bătrânul bâlci își păstra an de an aerul său popular și tradițional, unde mai cu seamă mica burghezie, mahalaua orașului și țărănimea își dădeau întâlnire. Aveau loc hore ad-hoc, se ținea jocul călușarilor, cântau tarafuri lăutărești și alți muzicanți populari (cimpoieri, fluierași, scripcari). Vizitând Târgul în iunie 1867, proaspătul domnitor Carol I (rege din 1881) va nota cu bunăvoință în Memoriile sale: ca în Prater sau la München pe Theresienwiese, toate tarafurile de lăutari din oraș și din împrejurimi își cântă aici ariile. Poate nu întâmplător, el este și cel care re-înnoadă obiceiul vizitării inaugurale regulate a bâlciului, obicei observat cu constanță de regalitate din 1881 până în 1926.(6)
Pentru a intra mai bine în atmosfera Târgului de Moși din plin secol XIX, să zicem, pe la 1883, nu trebuie decât să deschidem numărul din 24 Iuniu (stil nou) al revistei Familia apărută la Oradea Mare, pe atunci în Monarhia austro-ungară. Imediat după rubrica de Studii limbistice și cea de Cântece poporale, la rubrica Salon – Cronică bucureșceană, găsim o descriere extrem de vie a Târgului Moșilor, realizată de un anume A.C. Șor (7), corespondent al foii, scriind din noul regat apărut la est și sud de munți. Într-o duminică de sfârșit de mai, acesta a preferat, ca cei mai mulți, târgul Moșilor grădinei Cișmegiului. Luând de la Sf. Gheorghe tramvaiul arhiplin tras de doi cai, A.C. pornește prin traficul aglomerat și atunci al Capitalei, spre capătul opus al Căii Moșilor. Lasă că pe tot parcursul copiii, oamenii, tot norodul care se întorcea pe blagoslovitele picioare, multe cletinându-se de prea multă ingrămădire a sângelui Domnului, ne asurzise cu gălăgia a tot felul de unelte uruitoare, dar odată ajuns a trebuit să ne astupăm un moment urechile mai’nainte d’a ne putea deprinde cu sgomotoasa privelisce.
Dacă poftiți să ajungeți la Moși, folosiți cu încredere tramvaiele liniei 1 de la Piața Sf. Gheorghe.
Pe de’naintea baracelor cu toate cele lucruri ce se găsesc prin larga lume (…) o mulțime de cea mai împestrițată împestrițătură se’ndesau, se’nghesuiau, furnicau în sus în jos, în toate laturile, lovindu-se’n coate, dându-și la ghionturi, călcându-se peste picioare, isbindu-se-n capete. De aci larmă, țipete și strigăte unite cu uruieturile, sbârnâiturile, șuieratul și vâjâitul tobelor și musicelor, fluierelor și scărțăitorilor, care frământau aerul cu concertul lor asurzitor. (…) Peste toate plutiau prin puterea hydrogenului mii de baloane de cauciuc și peste tot erau inscripțiuni dinastice și patriotice.
Cât despre mărfuri sau distracții, nu-i scapă șatrele (corturile) cu turte dulci, cu jucării de tot felul; cu brățări și colane de sîrmă, de mărgele ori de sticlă… cu panere și coșulețe de measă, de mână ori de lucru; cu sticlarii, fie dela fabrica națională jidănească dela Azuga, fie d’aiurea, și cu porțelane; eacă aci o vastă șandrama pe al cărei frontispiciu se citesce în mare: Marele Museu istoric; o orgă năsdrăvană varsă din pântecele-i de metal o serie de arii sgomotoase, pe ale căror acorduri dănțuiesc mai multe făpturi mecanice de ceară. Dincoace, o baracă pe ale cărei pânze sunt pictați nesce purici colosali, ne-arată că aci e un teatru de purici. Mai încolo e un circ cu două maimuțe și un clovn la intrare, alături o esposițiune de dobitoace sălbatece (…) zugrăvite pe pânze, făpturi dobitocesci care n-au esistat cu siguranță decât numai în imaginația bogată. Pe terase înjghebate, acoperite cu pânze și decorate cu trestie, păpură și rogoz, tot soiul de băutori se înghesuiesc în jurul meselor pline de halbe cu bere de Opler, iar într-un colț cântă o fanfară de dorobanți. (…) Aci în dreapta, o aleie cu furci și coporîie (coase), sape și casmale, tot felul de unelte de lucru și lângă, adevărat „memento mori”, cruci și crucioaie de piatră și de lemn, de toate formele și mărimile, zugrăvite’n toate boielile. Descrierea continuă neîntrerupt cu coșuri, târne, mături, iar peste drum, unde-s toate tipurile de olărie, se pot găsi chiar și fluierele și pușculițele din lut ars. Mai sunt produsele din lemn: ciubere, donițe, troace, lavițe, cofe și boate, fedeleșe (butoiaș) și câte și mai câte.
Familia din 12/24 iunie 1883 prin care afla și Monarhia austro-ungară de Târgul de Moși, ținut undeva peste munți…
A.C. mai numără și 5 corturi cu călușei, fiecare cu muzica lui. Dar asta nu e tot. Corespondentul Familiei întâlnește noi umbrare, de data asta crâșme improvizate fiecare în jurul butoaielor cu țuică, vin sau pelin ferite de soarele arzător cu maldăre de crengi și frunze și prevăzute fiecare cu grătare pe care se frig câteva duzini de mititei! Mirosurile deșteaptă verva în reporterul nostru de acum un secol și jumătate: Și-aci toarnă, Neago! Vlăsceanul închină cu Ardeleanul; Olteanul precupeț bea cu mitocanul spirean (de la Mahalaua Spirii din Bucureștiul de atunci). Și totul, în sunete de cobză, scripcă, cimpoi, mandolină și… flașnetă.
Intrând și în grădina Heliade, vecină cu târgul și, practic, parte din el, găsește bragă și limonadă rece, floricele calde („popcorns”, de azi…), rahat, jocuri de belciuge și tradiționalii călușari ridicând ritualic praful. Și aici, chef și ziafet, chiote și cântece; mititeii sfârâie pe grătar, vinul și pelinul curg șiroaie din oale noi… Sub fiecare pom, o measă ‘ntinsă la care poporul suveran se ospătează în toată voioșia. Și dacă toate astea nu ajung, Juoia Moșilor este inima târgului. Tot Bucurescii, dela Vlădică până la opincă, trebue ‘n ziua aceia să meargă la Moși. (…) Du-te atunci la șosea, locul de preîmblare favorit aristocrației bucurescene: nu vei găsi pe nimeni. „Hai la Moși!” e atunci salutarea ori cărui te‘ntâlnesce.„Hai la Moși!” e răspunsul…
Obor 1937, dar totuși timeless…
_______________
(1) Gh. Parusi, Cronica Bucureștilor, 2005, p. 139
(2) Gh. Parusi, Cronica Bucureștilor, 2005, p. 142
(3) Cezara Mucenic, Târgul de Afară – Târgul Moșilor – Târgul Obor, „București – Materiale de Istorie și Muzeografie”, XIX, 2005, 251-252
(4) George Potra, Din Bucureștii de ieri, vol. I, 1990, p. 371
(5) idem, p. 372
(6) idem, p. 373
(7) pseudonimul poetului și dramaturgului Iuliu Roșca, mai cunoscut ca autor al Imnului eroilor.
