Peștele pe plită, o fripto-prăjeală acceptată de nutriționiști

Peștele pe plită sau prăjeala acceptată de nutriționiști
Citește mai multe articole despre

Fie că e mare, fie că e mic, orice pește merge… prăjit! Na, că o dau și-n versuri, ca și cum eu aș fi emis axioma asta. Dar ce, credeți că nutriționiștii sunt dați gata de talentul meu scriitoricesc? Nici vorbă. Ei o țin una și bună: prepararea termică în baie de ulei încins nu face deloc bine organismului. Prăjeală, colesterol, trigliceride – parcă sunt mai multe rele care acoperă gustul bun. Ca să împăcăm și capra și varza, am găsit soluția, peștele pe plită!

Să o luăm cu începutul. De ce pe plită? Unu, pentru că nu tot peștele merge pe grătar – dacă nu e gras, pe grătar se usucă și-și pierde gustul. Doi, pentru că nu e nevoie de ulei mult, iar cel pe care-l folosim în cantitate atât de mică, poate fi de cea mai bună calitate, adică din cel cu punct de ardere foarte ridicat. Reducem deci, și costurile.

Acum că am lămurit-o, să trecem la pasul doi. Peștele! De care să fie? Răspunsul meu e simplu – de care vă place! Fie că-s fâțe mici, scoase din râu, pârâu, lac sau mare, că-s pești de dimensiune medie, precum dorada sau păstrăvul, sau pește mare, precum somnul, merg de minune. Cu o condiție: peștii să fie proaspeți, bine curățați, ținuți sau transportați în condiții de maximă igienă.

Dar dacă, de exemplu, sunt rondele congelate, puneți-le când încă nu este încinsă plita, să urce împreună în temperatură. Dacă-s întregi, mai bine îi decongelați și apoi îi puneți la fript.

Cum pregătim peștele pentru plită? De cele mai multe ori, calea cea mai simplă e și cea mai gustoasă. Adică, doar sare și mălai, ca să nu zic făină de porumb. Acum, plitele sunt cu încălzire pe gaz sau electrică. Dar, pentru un gust autentic, cel mai bine e să fie încălzite cu foc de lemn. Nu știu de ce, dar parcă făcut așa, peștele are alt gust.

Dacă-i pește, fripto-prăjit, nu se poate fără mămăliguță, indiferent dacă e pripită sau vârtoasă, fiartă ca la carte măcar jumătate de oră. Mujdeiul, nici el, nu trebuie să lipsească, iar pentru cine nu poate să-l mănânce avem soluția – zeamă de lămâie, proaspăt stoarsă.

Și al treilea lucru care nu trebuie uitat și care poate fi consumat încă din faza pregătirii peștelui – vinul. Musai alb și cel mult roze, sec sau demisec. Dacă-i vară și cald afară, dar doar de data asta închid ochii ca-s înțelegător și… accept șprițul. Dar am o condiție peste care nu trec. Vinul să fie rece!

De ce căutăm ceva delicios când vine vorba de mâncare? Nu este corect să răspund tot cu o întrebare, dar, de ce trebuie să mâncăm? Suntem în 2019 și de sute de ani nu ne mai hrănim doar ca să trăim. Mâncăm ca să ne bucurăm simțurile – ochiul să admire ceea ce e în farfurie, nasul să adulmece mirosul, papilele să fie extaziate de gust, iar, ca un summum, creierul să ne aducă acea satisfacție deplină a mesei.

Am constatat în cantinele corporatiste ale Piperei, și nu numai, că mulți, obișnuiți cu mecuri și cheefsiuri și muuulți cartofi prăjiți, nu știu (sau știu, dar nu le pasă) că un pui rumenit la ceaun de-i rozi și osul, bine scăldat în mujdei, e mult mai gustos și mai sănătos decât unul pregătit industrial. Cu ce-i mai prejos un crap fript pe grătar comparativ cu niște fishfingers sau rondele de calamar?

Pentru toți cei care fie că nu cunosc adevăratul gust al produselor românești, fie că vor să-și diversifice și, de ce nu, să încerce noi idei, voi prezenta aici din secretele bucătăriei românești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *