Cu românii la o cafeluță – încă o ceașcă!

cafe de paris Cafe de Paris

„Am aflat că umbli prin cafenele și pe la baluri.” (D-ale carnavalului, I.L.C.)

Că ne aflăm între Orient și Occident nu-i vorbă goală. Cele două influențe s-au făcut simțite dintotdeauna și lucrul este valabil și în privința „culturii cafelei”. Dacă la început, exoticii otomani au fost cei care „au spart gheața” cu cahvenelele lor, ardoarea cu care ne-am lăsat cuceriți de cultura modernă a cafenelelor o datorăm Europei.

Citește și:

Cu românii la o cafeluță – prima ceașcă

În episodul trecut, ajunsesem cu povestea cafelei în perioada fanariotă. Pentru a înțelege cel mai bine ce a urmat, trebuie să facem un pic cale întoarsă în sec. al XVII-lea, mai exact în 1683. În toamna acelui an, oastea otomană care asedia Viena încă de pe la mijlocul verii, este înfrântă și se retrage în grabă. Printre lucrurile abandonate s-a aflat și o cantitate considerabilă de cafea. La cererea sa expresă, toată această cafea a revenit unui vrednic ofițer și tălmaci pe nume Kolschitzky, care s-a și grăbit să deschidă prima cafenea, chiar în Viena. Cel puțin așa sună legenda așternută în scris 100 de ani mai târziu. În prima cafenea vieneză s-ar fi servit nu doar cafea turcească, dar și primele cafele cu lapte (Milchkaffee). În anii imediat următori, au continuat să se deschidă cafenele, întreprinzătorii fiind, la început, mai ales armeni și greci. Viena fusese, totuși, cucerită! Restul Europei Centrale i-a urmat. Să mai zăbovim un pic la Viena și să spunem că, întocmai ca și cafeaua turcească (Türk kahvesi), declarată „moștenire culturală intangibilă” a omenirii, și cafeneaua vieneză (das Wiener Kaffeehaus) a fost recunoscută ca atare de UNESCO. Cât de în serios este luată legenda lui Kolschitzky la Viena, ne-o arată monumentul închinat lui, strada ce-i poartă numele și seria de portrete ale sale afișate în mai multe cafenele.

kolschitzky_viena

Kulschitzky si asediul Vienei (1683)

Curând austriecii s-au atașat iremediabil de noua băutură. Asta se poate citi și pe lista cu bunurile prădate de soldații habsburgi de la domnul fanariot Nicolae Mavrocordat, prins la București și dus la Sibiu cu ocazia unuia dintre războaiele turco-austriece. Astfel, în 1717, Vodă se vedea văduvit, printre altele, și de 100 de ocale de cafea, adică un pic peste 100 kilograme.

mavrocordat

Vodă Mavrocordat, cel lăsat fără cahve de austrieci.

Este clar deci, că în spațiul nostru, prima provincie istorică atinsă de al doilea val, cel european, al cafelei a fost Transilvania cu orașele ei săsești. În timp ce la București și prin alte părți proliferau cahvenelele cu aerul lor oriental, peste munți se deschideau cu succes Kaffeehäuser. La Sibiu (Hermannstadt), în 1778, Consiliul local ordona, desigur în urma primirii unor plângeri, ca după ora 22 să se înceteze gălăgia și petrecerile în cafeneaua „La 7 principi” (Zu den 7 Kurfürsten). Într-o altă cafenea, „Bordoli”, prin 1789 se țineau lecturi publice ale unui cerc literar. Iată unul din atributele cafenelei moderne, aceea de spațiu cultural și una dintre primele lui atestări. În același Sibiu mai apăreau, tot în secolul al XVIII-lea, cafenelele „La cei 3 mauri” (Zu den 3 Mohren) și „La cei 3 marocani” (Zu den 3 Marokanern).

heltauergasse

Heltauergasse (azi Nicolae Bălcescu), strada pe care au ființat "La cei 7 principi" și "Bressler".

Cafenelele s-au înmulțit în secolul următor, trendul revărsându-se peste Carpați, în București mai ales, acolo unde influența noului val a fost totuși una dublă: atât dinspre Europa Centrală, cât și dinspre spațiul francez. În special în a doua jumătate a secolului, cafeneaua bucureșteană a devenit o adevărată instituție. Cafenelele celebre, apărute în special pe Calea Victoriei (fostă Podul Mogoșoaiei) și având ca model mai ales Kaffeehäuser vieneze sau berlineze, se adresau în special protipendadei și lumii artistice. Dar, deși impulsul inițial a venit dinspre Europa Centrală, influența franceză s-a făcut mult mai vizibilă, în gusturile, în atmosfera și, de ce nu, în spiritul „mai latin” al Bucureștiului francofil. Putem vorbi despre o integrare în Europa și prin intermediul cafenelelor, lucru valabil, totuși, doar pentru anumite pături ale societății din anumite zone ale spațiului nostru. Un lucru e sigur, Bucureștiul își datorează renumele de Micul Paris și cafenelelor.

Câteva astfel de locații, care în general puteau activa și ca braserii, erau frecventate de politicienii vremii, prin urmare erau locuri propice pentru jocurile lor politice. Jurnaliștii le dădeau târcoale la rândul lor în căutare de subiecte sau pentru a pune țara la cale. Exemplul cel mai celebru este „Casa Capșa”, cofetărie, restaurant, cafenea și, inițial, o redută a Conservatorilor. Apărută în 1852 vis-a-vis de Zlătari, „La doi frați, Anton și Vasile Capșa”, și-a schimbat de câteva ori numele și locul de ființare, dar a rămas mereu pe Calea Victoriei. În secolul al XIX-lea „Capșa” a aparținut protipendadei, având mai puțin de a face cu lumea artistică și fiind frecventată deocamdată de parlamentari, afaceriști, boieri, beizadele și mondeni.

Victoriei

Calea Cafenelelor - la "bulivar".

Însă orice altceva pălește în fața renumelui de cenacluri literare ad-hoc și hub-uri artistice pe care marile cafenele bucureștene l-au căpătat în ultimii 30 de ani ai secolului al XIX-lea. Începutul pare să fi fost făcut de „Fialkovski”, iar apariția ei se află în directă legătură cu Războiul Crimeii (1853-1856). Prezența în oraș a ofițerilor armatelor combatante (austrieci, ruși, turci, francezi) care se întâlneau prin cafenele, cofetării și restaurante, a grăbit și încurajat trendul deja existent al occidentalizării serviciilor și al mărfurilor de calitate. Deschis în grădina Waremberg, localul era, conform reclamei apărute la gazetă, dotat cu un salon fasionabil, ca cele din Paris, pentru consumatorii de cafea, ciocolată și ceai (...) și jurnale franceze, germane și românești pentru ca viitorii clienți să petreacă ore plăcute. După ce, împreună cu „Capșa”, a dat startul acestui trend, „Fialkovski” și-a încetat activitatea cu numai 2 ani înainte de începutul secolului XX.

Prima cafenea literară faimoasă a fost „Kübler“, devenită mai târziu „Imperial“. Patronul ei, poreclit Papa Kübler, originar din Heidelberg, oraș universitar și important centru cultural al Europei Centrale, a intuit rapid importanța prezenței artiștilor în localul său. Discuțiile aprinse dintre aceștia se transformau adesea în adevărate demonstrații de critică literară, presărate copios cu glume, ironii și vorbe de duh. Artiștii, cu buzunarele mai mult goale, dar cu inimile pline, se dovedeau o importantă sursă indirectă de venituri prin atragerea mușteriilor cu bani, interesați de spectacolele ad-hoc. Prin urmare, Papa Kübler a avut mereu grijă să țină rezervată o masă sau două numai pentru ei. Eminescu, Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Slavici, Macedonski, Goga, Gârleanu, sunt numai câțiva dintre cei ce au trecut pragul celebrului cafeu. În partea a 3-a (ultima, promit) vom savura ceva mai pe îndelete spiritul de cafenea început în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea și prelungit până în cel următor.

eminescu

Și el a intrat la Kübler.

Și în celelalte orașe s-au înmulțit cafenelele, dintre toate „extracarpaticele” Iașiul meritând o mențiune aparte. Peste munți, orașele țineau la rândul lor isonul consumului de cofeină, cu precădere Sibiul cu ale sale „Bressler”, „Moeferdt”, „Unicum” (cu sală de baluri pentru Fasching și restaurant) și „Habermann”. La „Habermann” putea fi văzut, printre alții, George Coșbuc, scriindu-și poeziile. Însuși Caragiale trecea munții pentru a mai schimba aerul cafenelelor bucureștene cu atmosfera celor din Transilvania.

Dar cum era cafeaua? Cafeaua era desigur bună, iar câteva din sortimentele servite au rămas celebre. Cel mai băut pare să fi fost șvarțul, cunoscut și ca șfarț, din germanul schwarzer Kaffee („cafea neagră”) sau mai degrabă Kaffee schwarz. Era cafeaua „europeană”, mai subțire și fără caimac, în contrast cu cea „turcească”. Și tot spre deosebire de cea din urmă, boabele erau prăjite mai mult și măcinate un pic mai mare. Se putea prepara cu ajutorul dispozitivelor inventate la începutul și în prima jumătate a secolului XIX în Anglia sau Franța (cafetière à percolation, cafetière à siphon). În subsidiar, cafeaua turcească a continuat să existe, preparată la ibric acasă sau în numeroasele cafenele ieftine.

Capuținul sau capuținerul, din germanul Kapuziner („călugăr capucin”) era cafeaua cu lapte și nu putem decât să ne imaginăm cum unii clienți preferau să comande o café au lait cu mai mult sau mai puțin lapte și eventual și cu nițică frișcă, după moda berlineză, pentru dame și dudui. Mazagranul, cu denumirea preluată direct din franceză, era și o băutură răcoritoare și se prepara din cafea tare în care se adăugau bucăți mici de gheață. Iată și un strămoș al lui iced coffee de azi. Și-a împrumutat numele de la fortul Mazagran din Algeria, unde trupele coloniale franceze asediate (1840) ar fi rezistat căldurii dogoritoare bând cafea rece îndoită cu apă. O curiozitate cu siguranță cunoscută „cafegiilor” francofili din Bucureștiul secolulului al XIX-lea. Nu, n-am uitat de marghilomană. Despre ea vom povesti data viitoare, fiindcă aparține începutul de secol care a urmat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *