Este evidentă dependența omului contemporan de mâncărurile ultraprocesate. Sunt la îndemână și – fiindcă tot sunt drogurile un subiect (mereu) actual – mai dau și dependență. Cei tineri cad cel mai repede pradă ofertei. În plus, în cazul lor, prezentarea produsului și coolness-ul primează de departe în fața problematicii păstrării sănătății, amânată de mulți pe termen nelimitat.
Să aruncăm o privire sumară asupra proceselor prin care este produsă baza acestor tipuri de mâncare. Mai întâi, materia primă (porumbul, grâul, cartofii) este descompusă în moleculele constituente (izolați proteici, grăsimi, uleiuri, amidon etc.). Rezultă așa-numitele slurries (eng. sg. slurry) o denumire uzitată în industrie, care s-ar traduce prin “pastă, suspensii, șlam” și care nu te duce neapărat cu gândul la ceva de mâncat, ci mai degrabă la soylent green. Aceleași slurries se folosesc și în producția de hrană pentru animale, în industria hârtiei și a cartonului, în cea farmaceutică, pentru dezinfectanți.
Atunci când sunt folosite pentru mâncare sau suplimente, unele dintre aceste baze, mai exact starch slurries (amestecurile din amidon) sunt transformate prin hidroliză în zaharuri pe bază de amidon și alți derivați cu nume complicate și în legătură cu care nutriționiștii au tot tras semnale de alarmă. Hidroliza este foarte asemănătoare proceselor din stomacul nostru care digeră bolul alimentar.
Urmează apoi dansul E-urilor cu variațiuni pe aceeași temă a pericolului pentru sănătate în funcție de produsul finit rezultat: colorarea, modificarea gustului (menită să-l imite și chiar să-l augmenteze pe cel natural: sare + zahăr și lista potențatorilor de aromă), stabilizarea și imprimarea texturii dorite cu ajutorul emulsiilor, adăugarea de conservanți (prelungirea shelf life-ului) și prezentarea într-o formă cât mai atrăgătoare. Toate la un loc vor crea dependența de care scriam.
Așa apar chiflele care nu sunt chiar pâine, cartofii prăjiți și chipsurile care nu sunt chiar cartofi și în general orice aliment industrial ultraprocesat care nu mai este de fapt alimentul care se pretinde pe etichetă a fi.
Este ceea ce-l face pe dr. Chris van Tulleken să numească acest tip de mâncare o iluzie. Asta fiindcă pentru acele companii care produc așa ceva, este mult mai ieftin să distrugă alimentele originale, să le transforme în molecule pentru ca apoi să le reasambleze și să producă orice își doresc.
Dr. van Tulleken este cunoscut ca autorul unui experiment realizat acum 3 ani asupra lui însuși, prezentat de BBC, experiment în cadrul căruia timp de o lună doctorul a mâncat junk food în proporție de 80% din mâncarea ingerată zilnic. Rezultatele măsurătorilor și analizelor la care s-a supus la capătul acestei scurte perioade ar trebui să ne lase pe toți cu gura căscată.
Concluzia (min. 3:40) nu poate fi decât că suntem cu toții parte a unui experiment pentru care nu ne-am oferit voluntari. Suntem cu toții supuși constant unei testări cu molecule noi, molecule care nu au mai fost prezente înainte în dieta omului și cu molecule modificate care nu au fost testate în prealabil.
Suntem cu toții parte a unui experiment pentru care nu ne-am oferit voluntari.
Sistemul digestiv uman nu este adaptat pentru o astfel de “hrană”… regurgitată industrial. Dimpotrivă, el este menit să-și separe singur elementele nutriționale ale alimentelor ingerate, să absoarbă tot ce are nevoie și să elimine surplusul nedigerabil. Este și felul în care creierul primește semnalele de sațietate. Asta se întâmplă prin intermediul a ceea ce dr. David Katz numește efectul receptorilor de întindere a peretelui stomacal (strech receptor effect). În cazul mâncării ultraprocesate, ușor mascticabilă și săracă în fibre, semnalul nu mai pleacă și astfel sunt îndesate în stomac calorii peste calorii și alte “bunătăți” pregătite de industria junk food pentru tine și familia ta.
Părerea noastră este că înainte de a mai cumpăra astfel de alimente frumos ambalate și cu termen de valabilitate la scară istorică, ar fi bine să-ți amintești de întrebarea leneșului lui Creangă: Muieți-s posmagii?
