Tot ce nu știai despre pepenii galbeni. (Care pot fi și portocalii.)

Pepenii galbeni

L-ai tăiat pe din două. Este tot numai parfum, iar de semințele sale scapi ușor, grupate cum sunt ele, în centrul fructului. Înăuntru poate fi mai galben, mai portocaliu sau mai verde, după fel, dar pulpa aromată, cu textura cea mai fină, îți trezește lăcomia. În scurt timp, doar câteva coji subțiri și o urmă înmiresmată vor mai aminti de mingiuța gălbuie. Pepenele galben…

Pepenii galbeni în lume

Pepenele galben este o “achiziție” mai recentă decât cel verde/roșu. Rubedenii de-ale sale comestibile, lunguiețe și subțiri apar în reprezentări din Egiptul antic, sec. XVI-XIV î.Hr. (p. 34, fig. 2; p. 38). Ceva mai mic decât cantalupul de azi, dar de formă asemănătoare, era deja cunoscut în străvechime în Persia și în zonele central-asiatice. De acolo și-a început el înaintarea, rostogolindu-se spre vest și ajungând cunoscut și antichității clasice. Așa se face că Pliniu cel Bătrân descria în a sa Historia naturalis (sec. I d.Hr.) un melopepo rotunjor și cam cât o gutuie. Fructul nu impresiona nici prin gust, fiind probabil doar un pic dulce. (p. 36) Chiar și așa, nu era pentru orice plebeu sau barbar. Îi găsim reprezentați în lumea greco-romană, împreună cu pepeni verzi, în mozaicurile unor villae de lux, unde simbolizau opulența și bunăstarea stăpânilor. (p. 1451-2) Însuși Tiberius imperator (sec. I d.Hr.), în serele sale din insula Capri, ar fi crescut, printre altele, și pepeni galbeni. (p. 33) Dar nu erau la fel de gustoși ca cei de azi. Doar mai rari.

cantalupi antici

STG: Mozaic cu pepeni galbeni, sec. IV d.Hr. Tunisia romană. DR: Un oarecare Augustos a ținut cândva în mâna stângă un pepene galben măricel sau un pepene verde mic, sec. IV-V, Grecia romană. Janick, Paris & Parrish, Annals of Botany, nr. 100, 2007

Mai apoi, pepenii galbeni și-au adus contribuția la instaurarea sistemului medieval european. Cum? Spre sfârșitul sec. VIII, regele (apoi, împăratul) Carol cel Mare emitea Capitulare de villis, o circulară adresată tuturor domeniilor sale, în care dispunea, printre altele, și ce trebuia să se cultive pe pământurile regale. Printre fructele, legumele și plantele de tot felul, apăreau și pepones, care în latina acelei perioade trebuie traduși ca pepeni galbeni, nu verzi. La 600 de ani distanță, în manuscrisele Tacuinum sanitatis despre care am scris aici, găsim și primele reproduceri de pepeni galbeni (melones indi i palestini). Nu după multă vreme, Columb va lua cu el în a doua călătorie spre Lumea Nouă și semințe de melon pe care le va planta în insula Izabela (1494). Ce a urmat, atât pentru Europa cât și pentru Americi, a fost răspândirea peste tot a pepenilor galbeni și îndulcirea lor; au devenit atât de dulci și de înmiresmați încât în engleză li s-a spus muskmelons datorită parfumului care aduce cu cel de mosc, iar în germană, Zuckermelonen pentru că sunt atât de dulci.

melones indi i palestini

Melones indi i palestini în Tacuinum sanitatis. Mai pe românește pepeni galbeni sau godine.

Cantalupul, ca varietate de pepene galben (în vorbirea curentă, denumirea e folosită și la modul general, ca „pepene galben”), este o achiziție mai recentă în Occident. Este derivat direct dintr-un vechi soi central-asiatic, adaptat la o climă ceva mai rece. Dacă mulți dintre voi, vorbitori ai unei limbi latine, faceți o legătură (doar aparent absurdă) între numele cantalupului și un lup care cântă, nu greșiți. De la unul din cele cam 8 toponime italiene și provensale de acest tip și-a luat numele și cantalupul, cel mai probabil, cândva în epoca modernă (sec. XVII-XVIII). De ce? Pentru că într-una din aceste regiuni s-au cultivat astfel de pepeni îndeajuns de mulți și de gustoși încât să ducă renumele locului peste mări și țări. Asta, se pare, în ciuda legendelor cu papi renascentiști lacomi care au mâncat cantalupi până când indigestia a pus brusc capăt pontificatului.

Pope Paul II

Umblă vorba că Sanctitatea Sa Papa Paul al II-lea (sec. XV) s-ar fi înfruptat cu pepeni galbeni până a ajuns la Porțile Raiului. Hugo DK, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Și dacă pepenele galben a cucerit efectiv întregul mapamond cu aromele sale, Japonia a trebuit să adauge și aici o tușă personală. În clasicul stil nipon, creșterea de pepeni galbeni se învecinează cu arta. Și cum altfel, când umila mingiuță parfumată, acum perfect rotundă și poreclită Yubari, ajunge să fie vândută la licitații pentru sume exorbitante?

Ca și în cazul pepenilor verzi, cei mai mari producători de pepeni galbeni sunt, în mod constant, China și Turcia urmate când de SUA, când de Iran sau India. Ceea ce ni se pare mai interesant este că nu departe de ele, România pare să se fi regăsit când pe locul 6 în 2000, când pe 5 în 2004, oricum, foarte aproape de top 3, în acea perioadă.

Pepenii galbeni la noi în țară

Pepene galben este termenul-umbrelă sub care regăsim la noi în principal două varietăți. Se mai folosește regionalismul lubeniță, dar în unele regiuni lubenița poate fi și pepenele verde/roșu. În Moldova se prefera temenul zămos, fără să-l excludă pe cel de pepene. Uneori acești termeni pot fi înlocuiți cu cantalup, deși, dacă e să fim corecți, acest cuvânt desemnează chiar una din cele două varietăți cel mai des întâlnite, anume pepenele acela cu suprafața rugoasă, acoperită parcă de o rețea de fibre bej sau gălbui. Cantalupul poate fi simplu sau striat în așa fel încât pare pre-feliat, iar forma sa poate fi rotundă sau mai alungită. O godină (1) era (nu cred că se mai folosește) un pepene galben cu suprafața netedă, lucioasă chiar, care și el putea fi sferic sau mai alungit (2) și chiar “pre-feliat”. Mai întâlnim și azi astfel de pepeni. Pe lângă cantalupul propriu-zis, la noi mai întâlnim foarte des și hibridul cunoscut prin lume sub denumirea de Galia (3). Acesta este rotund, galben și parcă acoperit de o rețea de „crăpături” bej. Pentru ochiul neavizat este doar un alt pepene galben sau cantalup. (4)

Țările Române s-au aflat mai aproape decât Occidentul de centrul iranian și de zona central-asiatică din care pepenele galben a cucerit lumea. Este deci foarte posibil ca la noi, pepenele galben să fi pătruns fie dinspre turci, fie dinspre ruși, fie din ambele direcții; și asta încă din evul mediu, poate chiar mai devreme decât pepenele verde. Un ev mediu din care provenea și practica menționată (p. 128-129) de Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică. Preferând termenul de pepene, aplicat de el atât harbujilor cât și zămoșilor, voievodul amintea de practica folosirii sperietorilor de păsări, numite moși de pepeni, niște boți de lut în chipul omului (…) pentru ca pasire să sparie. Tot pentru vechimea cultivării pepenelui galben la noi pledează și numeroasele nume pe care i le-au dat românii, nume care vin în completarea celor de mai sus: cantaloș, gălboi, vleg, himunic, caune, ieură, cocoloș sau pepene scorțos.

Vânzator de pepeni - Asia Centrală

Din stepele Asiei Centrale au năvălit și peste noi pepenii galbeni… (Samarkand-Uzbekistan) Sergei Prokudin-Gorskii, Public domain, via Wikimedia Commons

Ca și în cazul pepenilor verzi, puteți fi siguri că nici cei galbeni nu au scăpat bucătăriei dulci fanariote. Dulcețuri, prăjituri, sorbeturi, șerbeturi, siropuri și vutci, toate se pretau de minune la folosirea ca ingredient principal a pepenilor galbeni. În Bucureștiul balcanic cu iz de Fanar, godinele și cantalupii constituiau pentru mulți sărăntoci singura hrană în postul Sfintei Mării alături de pepenii verzi. Și, pentru că asta ne privește pe toți în acest secol, în anii caniculari întreceau în dulceață ananașii cei măiestrit cultivați.

Scriam în articolul despre pepenii verzi că etnograful Simion Florea Marian înregistra pe la sfârșitul sec. XIX un leac tradițional, o băutură întremătoare numită lapte de toate semințele; în compoziția sa intrau, bineînțeles, și semințe de zămos. Poțiunea aceasta se dădea bolnavilor slăbiți tare după o boală lungă, ca să se întărească. Despre câte beneficii are pentru sănătate pepenele galben s-a tot scris, se scrie în continuare și se va mai scrie, însă ne sare în ochi (aluzia e intenționată, să știți) o anumită proprietate a sa. Conținutul foarte mare de vitamina A pe care îl are, face ca o singură felie de pepene galben să vă asigure necesarul zilnic din această vitamină atât de importantă pentru sănătatea ochilor. Ca să înțelegem mai bine, cei de la Healthline, au făcut (și) un clasament al fructelor bogate în A; primele 3 locuri sunt ocupate, la mare depărtare de celelalte fructe, de mango, cantalup și grapefruit roșu. Așa că să iubim pepenele galben ca pe ochii din cap (tot intenționată și asta).

Soiuri se cultivă cu zecile, străine, românești și hibride. Pe lângă Charentais-ul franțuzesc și Galia israelian, se pot întâlni soiurile Roxana, Fondant, Festiv, Dunărea cu nume amintind de prăjituri de demult și chiar pepenele galben Coșbuc! Unele soiuri sunt mai populare decât altele sau sunt pe cale să devină. Așa este Chihlimbar-ul bulgăresc, un soi care poate concura cu mierea naturală și care are un parfum năucitor, cum declara pentru „Adevărul” un cultivator din jud. Călărași. Scena cantalupilor de la noi are parte chiar de invenții. Așa este sistemul creat de agronomul Marian Baronescu din Perișor-Dolj. Inspirat probabil din creșterea roșiilor, acesta a început să cultive pepenii galbeni din serele sale, pe verticală. Sistemul asigură o productivitate mai mare, economie de loc și, nu în ultimul rând, evită contactul direct dintre sol și fruct. Contactul direct cu solul poate înlesni infestarea cu salmonella sau listeria. Oricum, crescut în contact direct cu solul sau nu, orice pepene trebuie spălat înainte să fie tăiat.

Ca și în cazul confraților lor verzi, pepenilor galbeni le priește cel mai bine sudul țării. De aceea în această regiune se găsesc și cele mai intens cultivate terenuri. Din păcate însă, vizibilitatea României în unele clasamente ale marilor producători de pepeni galbeni (vezi mai sus) de acum 10-20 de ani, nu mai este de actualitate. Poate și de aceea, la festivalurile locale dedicate pepenilor/lubenițelor verzi, pepenii galbeni pot fi și ei prezenți, dar parcă mai discret, fără să se bucure de aceeași popularitate. De prea multe ori, producătorii locali denunță concurența neloială pe care marile lanțuri de magazine o fac cultivatorilor de pepeni galbeni (și verzi), care par să aplice o dublă măsură, preferând cu ușurință pepenii importați din Grecia, Turcia sau Occident. Cert e că importurile de pepeni galbeni au crescut și ele în ultimii ani și de aceea îi înțelegem pe fermieri atunci când își ies din pepeni, cam ca Godină atunci când s-a luat de guler cu altă parte a sistemul plin de beteșuguri.
___________________________
(1) Godina poate fi francezul melon d’Antibes Blanc d’Hiver, cultivat de sute de ani în bazinul mediteranean, deci și în lumea islamică cu care Țările Române au avut contact prin otomani. Astăzi, acest melon este mai cunoscut prin varianta sa americană botezată Honeydew („ambrozie”). Dar poate fi vorba și de un alt soi asemănător venit la noi direct din Asia Centrală.
(2) Un alt tip de pepene galben „dispărut” la noi era caunul, cunoscut în estul țării (din turc. kavun, unde înseamnă „pepene galben”)
(3) Denumirea sa nu are legătură cu Franța ci cu Israelul, țara unde a fost obținut în anii ‘70. Galia este numele ebraic al fiicei inventatorului.
(4) Poate aici e locul să amintesc și de boșar, pepenele verde cu miez galben. Deși era cunoscut deja de bunicii noștri, este o prezență destul de rară la noi, aproape exotică. Pare că încet-încet revine, totuși. E bun pentru cei cu diabet. Îi urăm succes.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *