Tot ce nu știai despre pepenii verzi. (Care sunt de fapt roșii.)

Pepeni verzi Steve Evans, CC BY 2.0, via Wikimedia Commons

Ei (suedezii) doresc un pepene (care) să fie foarte mic, probabil cumpărătorul… familia să-l mănânce odată, să nu-l mai bage la frigider, cum sunt la noi. La noi pepenii ăi mai mari să cumpără!
(Alin Moraru, fermier din Dăbuleni, intervievat de ProTV)

Coaja nu opune rezistență lamei aproape deloc și se aude un pârâit. Un sunet crocant însoțește mișcările cuțitului ce-și face loc prin învelișul verde. Rrrp, rrrrp, apoi încă un pârâit și felierea continuă. În scurt timp, o flotilă de felii roșii, brumate delicat, apare pe masă, iar sucul roșu ca un must începe să se prelingă. Luați!

Pepenele verde în lume

Pepenele verde, zis și roșu, a pornit să cucerească lumea de prin estul Africii, mai exact din Sudan, conform celor mai noi cercetări genetice. Arheologia și epigrafia îl atestă întâi în Libia, apoi și în Egiptul antic. Îl găsim reprezentat în mormântul fraților Niankhknum și Khnumhotep, slujitori ai unui faraon din sec. XXV î.Hr. Toate încăperile mormântului de la Saqqara al celor doi pot fi vizitate pas cu pas, într-un tur virtual aici. Găsiți pepenele!

Saqqara - primul pepene

Saqqara – primul pepene. Poate nu atât de dulce ca cel de azi.

Încă din preistorie, prin reproducere selectivă, s-au mărit dimensiunile fructului și s-a ajuns încet-încet la culoarea de un roșu intens a pulpei; de fapt, pepenii de astăzi nu mai seamănă deloc cu fructul originar, mic și amărui. Despre culoare trebuie spus că este legată, firește, de o anumită genă din pepene, numai că aceeași genă este responsabilă și de dulceața lui. Cu alte cuvinte, cu cât pepenele a devenit mai roșu în interior, cu atât s-a făcut mai dulce. Aceste căutări au tot continuat și pe parcursul antichității, dezvoltându-se diferite variante. Cert e că pepenele a fost bine cunoscut de greci (pepon) și de romani (pepo). Cultivarea sa a suferit o restrângere câtă vreme s-au alergat unele pe altele popoarele care și-au luat lumea în cap la sfârșitul antichității și începutul evului mediu, dar în sec. XIII este reintrodus de mauri în Spania. Nu degeaba în spaniolă, cuvântul pentru pepene, sandía, este preluat direct din arabă. Bineînțeles că pepenele medieval nu era chiar pentru oricine. Chinezii îi cultivau deja de vreo 2-300 de ani și poate asta explică parțial de ce China este azi cel mai mare producător de pepeni din lume.

Din perioada Renașterii avem și primele reprezentări de pepeni în manuscrise în limba latină din sec. XIV-XV. Găsim acolo Melones dulces, Melones indi i palestini și Melones insipidi. Încă de pe atunci lumea era convinsă că-s buni pentru curățarea rinichilor de piatră și nisip, împrospătarea pielii, scăderea febrei, vindecarea hepatitei, calmarea tusei și lecuirea inflamărilor tractului urinar. Atâta doar, că puteau provoca diaree. Manuscrisele ne mai transmit și că cei mai buni pepeni ar fi fost cei din Samarkand-Uzbekistan. Textele acestor manuscrise nu sunt decât traduceri după un tratat neilustrat, scris în sec. XI de un medic arab creștin din Bagdad, tratat inspirat în mare parte din scrieri grecești antice. De fapt, sec. XI este și secolul în care este atestat prima oară cuvântul karpuz, adică „pepene, harbuz” în turcă. În treacăt fie spus, Turcia este al doilea mare producător de pepeni din lume.

melones

Melones dulces crăpând de atâta pârg. (în manuscrisul din dreapta, sub textul latin, traducerea în germana medie – sieße Melonen)

Miniaturile manuscriselor renascentiste ne arată pepeni cu un interior de un roșu viu. Poate fi și o idealizare, un echivalent grafic al ideii de la vie en rose, având în vedere comanditarii unor astfel de “cărți” de lux, nobilimea fără grija zilei de mâine. Cert este că unele picturi cu natură moartă din sec. XVII (perioada democratizării pepenilor) ne prezintă pepeni încă destul de săraci în licopen, carotenoidul care dă culoarea roșie, un antioxidant prezent și în roșii. Pesemne că pepenele roșu nu se generalizase încă, deși putea fi întâlnit deja de pe atunci.

Astăzi, pepenele este extrem de popular în mai toată lumea și se merge înainte cu încercările de a-l face încă și mai bun. În Japonia a fost creat pepenele cubic. În SUA este aproape o religie. Pepenele fără semințe face ravagii pe piața de acolo (fiind preferat de peste 60% din cumpărători), iar câteodată se obțin pepeni de dimensiuni impresionante (160 kg, un fermier din Tennessee). Unul din statele Uniunii l-a declarat chiar leguma (!) oficială a statului, iar august este luna dedicată marilor festivaluri închinate lui. Are inclusiv propria sa zi națională. Și este celebrat nu doar în SUA. Un astfel de festival este o bună ocazie de a participa la concursurile de scuipat semințele de pepene (seed-spitting contests), unul din acele redneck games ale Americii profunde. Se desfășoară din Texas până în Wisconsin, trecând prin Oklahoma (1).

Mai trebuie spus că semințele, de obicei ignorate, sunt la fel de sănătoase ca și cele de dovleac sau de floarea soarelui, etalând o bogăție de proteine, B-uri, magneziu, grăsimi bune și câte și mai câte.

melones dulcess

Oameni din sec. XV, dăruindu-și fericiți pepeni verzi.

Pepenele verde la noi

Inevitabil, acest rege al fructelor a ajuns și în teritoriile locuite de români, unde a fost numit pepene, harbuz, lubeniță, die, lubă, șiarchin, trăgulă și chiar bostan. Marele folclorist Simon Florea Marian, supus austro-ungar bucovinean și membru al Academiei Române, înregistra obiceiuri vechi de când lumea legate de harbuz, care e bun nu numai de mâncat, ci și de leac. (2) Printre ele și prepararea laptelui de toate semințele, (3) un adevărat leac universal pentru care se pisau împreună sâmburi de harbuz, castravete, pepene galben, dovleac și floarea soarelui. Și mantaua verzuie de sub coajă conține o varietate de nutrienți, dintre care unii nu sunt prezenți în pulpă, manta care, din păcate se aruncă sau, în cel mai fericit caz, se dă animalelor din gospodărie.

Pe vremea lui Ștefan cel Mare exista chiar un sat Harbuji. Mai are rost să mă întrebați cu ce se ocupau răzeșii din Harbuji? În 1781 este atestat documentar și satul Pepeni, dincolo de Prut. (4) Din acesta vor fi roit și cei din Pepenii Noi, aflați în vecinătate.

Watermelons_painted_by_Giovanni_Stanchi

Tot cam așa vor fi arătat și harbujii de pe vremea lui Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI). Natură moartă de Giovanni Stanchi, sec. XVII, Public domain, via Wikimedia Commons

În 1778, generalul prusac Friedrich Wilhelm von Bauer, în ale sale Memoires…, raporta că în Valahia pepenii și mai ales pepenii verzi sunt așa de mari și de gustoși, încât întreceau tot ceea ce se spunea despre pepenii din alte țări europene. (5) Pepeni de așa calitate nu puteau să scape bucătăriei fanariote cea plină de dulcețuri și zaharicale, drept urmare printre finețurile ei se va fi numărat și dulceața din coajă de harbuz obișnuită cândva în Muntenia și Dobrogea. Chiar și cei de peste munți s-au dedulcit de timpuriu la pepenele verde, care în maghiară se numește până astăzi görögdinnye („pepene grecesc”) (6). Și nu numai la pepene, ci și la dulcegăriile cu iz oriental, căci ce altceva poate fi mai fanariot decât lictarul din pepene verde și miere, care apare în Cărticica meseriei de bucătar, apărută în maghiară la sfârșitul sec. XVII, apoi reeditată și îmbogățită în secolul următor?

În zilele noastre, cel mai cunoscut loc legat de cultivarea pepenilor este, cu siguranță, solul nisipos al Dăbulenilor. Creșterea pepenilor a luat avânt acolo prin anii ‘70 și curând, oamenii gospodari au devenit mai înstăriți de pe urma comerțului cu pepeni, atât cât era acesta posibil în perioada respectivă. Un adevărat însemn al prosperității celor ce creșteau lubenițe pentru ca mai apoi să le vândă prin piețe sau direct magazinelor de profil, erau sutele de mașini de teren ARO cu care oamenii din Dăbuleni își făceau treaba de-a lungul și de-a latul țării. Tendința a continuat într-o măsură și după 1989, dar vechile mașini ARO au fost înlocuite cu dube și truck-uri străine.

Chiar și semințele pepenilor românești au început să fie înlocuite cu semințele de import, în anii ‘90 și mai ales după 2000, în dauna soiurilor autohtone. S-a ajuns ca în 2015 un doljean din Puțuri, comuna Castranova (7) la 50 km nord de Dăbuleni, să tragă un adevărat semnal de alarmă, cumpărând semințe de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni (SCDCPND) și plantând cu ele 7 hectare cu dulce de Dăbuleni. Introducerea de soiuri străine s-a făcut din considerentele nemuritoare ale creșterii profitului; este vorba de soiuri care se coc pe la începutul lui iulie sau chiar mai devreme, în timp ce adevăratul pepene de Dăbuleni e gata cam pe la începutul lui august. Însă atunci când vine vorba de secetă sau de cantități mici de apă, dulcele de Dăbuleni le-ar putea lua fața tuturor. Iar de secetă o să tot avem parte în valea Dunării…

Festivalul lubeniței la Dăbuleni, în iunie 2018. Nu e cam devreme pentru dulcele de Dăbuleni?

Cum necum, în 2018 se pregăteau primele exporturi de pepeni către Suedia unde urmau a fi vânduți în supermarket-uri. Și nu doar în Suedia. Scandinavii, mai ales, aveau condiții precise legate de aspectul și de greutatea pepenilor. Și să fie komplett dulci! Cam tot atunci, fermierii din zonă se organizaseră într-o cooperativă, care urma să le înlesnească mișcările și tranzacțiile. De altfel, prin intermediul ei au luat contact și cu suedezii. Cu un an înainte, unii vânduseră pepeni și polonezilor.

Dar, ce să mai, nu merge totul chiar ca pe roate. Situația mai des întâlnită este că la noi întotdeauna scade preţul din cauză că bişniţa ne omoară, dar şi din cauza faptului că pe piaţă sunt pepeni de la greci [și turci] vânduţi cu preţuri mici și din păcate, noi (încă) ducem pepenii româneşti pe tarabe în pieţe, iar în supermarketuri ajung pepeni din alte ţări. Acum un an, grindina distrugea, prin luna mai, 80% din culturile de pepeni ale dăbulenilor, iar unul dintre fermieri spunea cu obidă că o stație antigrindină ar fi putut să salveze culturile exact așa cum se petrecuse la Drănic, nu foarte departe de Dăbuleni. Autoritățile își propuneau atunci înființarea celei de a șasea stații doljene de rachete antigrindină chiar la Dăbuleni. Dar pepenele ăsta nu s-a mai copt.

O altă problemă este cea a falsului. Soiul dulce de Dăbuleni este o marcă înregistrată (8) și a fost inventat de Constantin Spirescu de la SCDCPND (vezi mai sus) spre sfârșitul anilor ‘70, fiind publicat în 1980 într-o carte de legumicultură. Era creat special pentru solurile nisipoase, cum sunt cele din imediata apropiere a Dunării. Nu știm cu adevărat câți din pepenii produși acum la Dăbuleni (sau în alte zone) mai sunt din soiul curat al dulcelui și câți hibrizi sau soiuri aduse din afară. Știm însă că se pune accent pe numele de Dăbuleni ca pe un adevărat brand. În fiecare vară apar o droaie de vânzători sau intermediari care pretind că pepenii lor crescuți te-miri-unde și cumpărați de la producători sau importați, ar proveni taman din solul nisipos și bine încălzit al Dăbuleniului. Unii producători au recurs la gesturi extreme  în încercarea de a-și apăra toponimul-brand.

StatiuneadeCercetareDabuleni

Aici a fost creat dulcele de Dăbuleni. MSClaudiu, CC BY-SA 4.0, via Wikimedia Commons

Totuși lupta cu soiurile mai timpurii, cu importurile și cu forma lipsită de fond a falsei brand-uiri pare pierdută pentru pepenele de Dăbuleni. Îndrăgostit de pepeni mai mult decât noi toți la un loc, Constantin Spirescu prezicea cu tristețe acum câțiva ani că în câțiva ani vom avea doar lubeniță din Turcia și Grecia.

Dar, deși vârf de lance, Dăbuleni nu este singurul loc de pe harta României unde pepenele autohton se zbate să supraviețuiască. Este urmat ca tonaj anual, e drept, la oarecare distanță, de Ialomița, Brăila, Olt, Buzău și Galați, deci tot de regiuni din sudul țării. Se mai cultivă și alte soiuri, unele hibride, majoritatea străine. Sucevenii din Dumbrăveni vor să fie concurenții de toamnă ai pepenarilor din sudul țării. Și credeați că numai americanii au festivaluri dedicate pepenelui? Bănățenii din Gottlob vă contrazic!

Să mănânci pepeni nu este lipsit de pericole, dar nici să-i crești nu e ușor. Și toate astea din pricina chimiei. Ați văzut mai sus pepenii renascentiști pârguiți până la crăpare, o ilustrare (simbolică?) a abundenței. În zilele noastre situația se repetă, dar în forma ei grotescă. I s-a întâmplat în 2011 unui fermier chinez care și-a injectat pepenii cu hormonul de creștere forclorfenuron din dorința de a devansa coacerea cu vreo 2 săptămâni și pentru a mări dimensiunile pepenilor săi cu vreo 20%. Cam acum 5 ani, un constănțean cumpăra un pepene care începuse să fiarbă și să facă spume și care ar fi explodat de bună seamă, dacă nu ar fi fost secționat cu cuțitul la timp. Tot forclorfenuron? A, și punem pariu că semințele erau albe?

Și cu toate acestea…

…el más fresco de todos
los planetas,
la redonda, suprema
y celestial sandía.
Es la fruta del árbol de la sed.
Es la ballena verde del verano.

(Oda a la sandía, Pablo Neruda) (9)

_____________________
(1) Nici o legătură cu preocuparea leneșă a scuipătorilor de semințe de floarea-soarelui pe spațiul public de la noi. Recordul la un astfel de concurs a fost de 23 de metri, în timp ce scuipacii de la noi abia reușesc să scuipe cojile la 2 metri de bancă sau de gard.
(2) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, pg. 107, vol. II, 2010, Ed. Academiei Române
(3) Simion Florea Marian, Botanica poporană română, pg. 108, vol. II, 2010, Ed. Academiei Române
(4) De numele său se leagă, din păcate, și un episod al holocaustului.
(5) Bogdan Bucur, Devălmășia valahă (1716 – 1828): o istorie anarhică a spațiului românesc, Pitești, 2008, p. 25-26
(6) Termenul este atestat în maghiară din sec. XIV. Românii ardeleni și bănățeni i-au zis mai ales lubeniță/lebeniță, lubă sau die.
(7) Denumirea comunei (și a satului) este una modernă și forțată, credem noi, preluată de la vechiul nume roman al castrului descoperit în zonă și menită să ascundă numele original, românesc, de Cacaleți care nu suna la fel de bine. Tendința formală de a schimba numele vechi de localități cu nume istorice nefericite și pompoase a apărut în prima jumătate a sec. XX și s-a accentuat în perioada comunistă. Se manifestă încă și azi în numeroase localități prin schimbarea numelor vechi de străzi, artere, parcuri, etc.
(8) Buletinul oficial de proprietate industrială. Secțiunea Invenții, p.11, 6/1995, OSIM, București
(9) “…cea mai proaspătă dintre toate
planetele,
rotundul, supremul
și celestul pepene.

Este fructul pomului însetării.
Este balena verde a verii.”
(Odă pepenelui, Pablo Neruda)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *