Cu românii la o cafeluță – o ultimă ceșcuță

În așteptarea cafeluței În așteptarea cafeluței

Abia în cafeneaua Kübler am început și eu să fiu cineva. (Ion Minulescu)

În episodul trecut ne-am ocupat mai ales de sec. XIX, veacul coexistenței celor două tipuri de cafenele (turcești și „evropenești”) într-un spațiu iremediabil fixat între Orient și Occident. Am văzut cum, treptat, vechiul a cedat locul noului și cred că ar fi bine să mai amintim un ultim episod legat de vechea lume. Un episod simbolic care a consfințit această schimbare ireversibilă, într-o vreme în care o parte a națiunii începuse să se uite tot mai insistent către Apus.

Poate nu știți, dar procesul greoi de modernizare început cu hotărâre de Cuza Vodă și ieșirea lentă a Principatelor Unite ale Moldovei și Țării Românești de sub influența Înaltei Porți a implicat la un metaforic moment dat și câteva cești cu cafea. În 1861, Dimitrie Bolintineanu a făcut parte din solia Principatelor Unite la Poartă, solie condusă de însuși Cuza. Cu această ocazie, literatul pașoptist a însemnat în cartea sa de călătorii o întâmplare plină de tâlc petrecută în momentul primirii delegației în sala tronului de la Topkapı. Delegația a fost primită de primul sfetnic al sultanului, Marele vizir Ali-pașa, un indiciu clar al stării de subordonare a Principatelor. Însă la momentul servirii solilor cu cafea, Bolintineanu scrie că la unii abia erau negrite de cafea felegenele. Mie îmi prezentă felegeanul cu totul deșert. Îl luai și făcui că sorb și îl dedei înapoi... Totuși, după sfârșitul convorbirii dintre Cuza și Ali-pașa, delegația fu condusă din sală cu mare politeță.

Ținând seama de subtilitățile protocolului diplomatic de factură orientală, două ar putea fi interpretările ce pot fi date acestui gest ciudat în aparență. Prima ar fi cea de atenționare, de ceartă părintească, iar cea de a doua de recunoaștere plină de dojană a unei stări de fapt; ambele vizavi de tendințele tot mai evidente ale Principatelor de a se desprinde din legăturile de secole cu Poarta otomană. Kahve yok, hakimiyet de yok („Nu e cafea, nu e nici stăpânire/suzeranitate”) spune un proverb turcesc. Iată deci cafeaua, consfințind sau atenționând asupra unei stări de lucruri a cărei evoluție se va încheia (sau va începe) cu un nou război ruso-turc (1877-1878), al 11-lea, și cu câștigarea independenței de către statul român. Vă las pe voi să alegeți care a fost, mai exact, mesajul vizirului Ali către români.

Ars odasi (Sala tronului), Bolintineanu și vizirul Ali pașa - cum să bei cafea dintr-o ceașcă goală

Ars odasi (Sala tronului), Bolintineanu și vizirul Ali pașa - cum să bei cafea dintr-o ceașcă goală

Dar să pășim în secolul XX. Cultura europeană a cafenelelor din a doua jumătate a sec. XIX a continuat cu aceeași vervă până la Primul Război Mondial. Ea s-a prelungit, apoi, doar un pic atenuată, de-a lungul perioadei interbelice. Unele aspecte au rezistat până în plină perioadă comunistă, firave, muribunde, încadrându-se cumva perfect în grotescul perioadei. Să vedem ce mai era prin București...

După cum am văzut, „Fialkovski” nu a mai apucat începutul noului secol. Steagul a fost dus mai departe de cafenelele Kübler, Oteteleșanu, Capșa, Corso, Cafe de la Paix, Bulevard, Riegler, Royal sau High-Life. Ca și în cazul unor berării, rolul de cluburi al acestor localuri continuă neîntrerupt: erau adevărate cenacluri literare și hub-uri artistice, unde apăreau curente, unde se lansau talente, se crea, se critica și unde inevitabil se încingeau spirite.

Înzestrată cu sală de biliard, cu terasă și chiar cu o pianină mecanică, cafeneaua Oteteleșanu a fost un adevărat centru de greutate al artiștilor în anii de dinaintea Primului Război Mondial.

Intrând într-unul din aceste localuri, puteai foarte bine să dai nas în nas cu Ion Minulescu, poetul simbolist care bătuse deja 4 ani cafenelele Parisului ca student. Îl puteai întâlni mai ales la Kübler sau, mai apoi, după mutarea acesteia, la Oteteleșanu, înăuntru sau pe terasă, alături de soția sa, poeta Claudia Millian, care în memoriile sale a păstrat destule amintiri din această perioadă de aur a cafenelelor literare.

Înzestrată cu sală de biliard, cu terasă și chiar cu o pianină mecanică, cafeneaua Oteteleșanu a fost un adevărat centru de greutate al artiștilor în anii de dinaintea Primului Război Mondial. Ca și în cazul cafenelei Kübler, s-a intuit și aici importanța pentru imaginea și succesul afacerii, a exoticei prezențe a artiștilor, așa că una sau două mese le-au fost mereu rezervate. Ba mai mult, exista o masă dedicată „ardelenilor”, care, în perioada de maximă glorie a terasei (deceniul dinaintea Războiului de Reîntregire), erau artiști refugiați din statul austro-ungar. Un Octavian Goga (condamnat la moarte in absentia), un Liviu Rebreanu, un Ilarie Chendi sau un Ștefan Octavian Iosif puteau fi văzuți discutând și sorbindu-și cafelele într-o atmosferă mai așezată în comparație cu cea de la mesele ocupate de gălăgioșii și trufașii artiști regățeni. Un episod jenant și haios în aceeași măsură, specific dealtfel atmosferei acestor locante, s-a petrecut atunci când însuși George Coșbuc, ajuns într-o zi ceva mai devreme decât ceilalți, a fost alungat de la una din mesele dedicate artiștilor de către unul din chelneri, care nu-l cunoștea.

Nu doar literații erau obișnuiții cafenelelor. Gazetari, actori, muzicieni, diverși intelectuali, sculptori, pictori și caricaturiști puteau fi de asemenea întâlniți. Ultimelor două categorii le datorăm o serie de reprezentări realizate cu protagoniștii acestor întâlniri. Pictorii Camil Ressu și Iosif Iser sau caricaturistul Nicolae S. Petrescu-Găină (caricaturistul Găină, cum îl numesc amicii, scria Tudor Arghezi, un alt „cafegiu”), ne-au lăsat astfel de reprezentări.

George Cosbuc la Oteteleșanu (de Iser) & Gruparea Intelectualilor (de Găină)

George Coșbuc la Oteteleșanu (de Iser) & Gruparea Intelectualilor (de Găină) - Ștefan Luchian, Alexandru Macedonski, Petrescu-Găină, Mircea Dimitriad, Al. Bogdan-Pitești, Nicolae Vermont (Isidor Grünberg), Camil Demetrescu, A. Obedenaru.

V-am rămas dator cu o marghilomană din episodul trecut. Am lăsat-o pentru acum, fiindcă nașterea ei acum are loc, la începutul sec. XX și este legată de numele boierului Alexandru Marghiloman, lider al Partidului Conservator și mare amator de vânătoare. Conform legendei, prima marghilomană ar fi fost băută în timpul unei partide de vânătoare, mai mult din greșeală, deoarece în lipsa apei, valetul a fost nevoit să prepare cafeluța boierului cu coniac. Este vorba deci, despre o cafea la ibric, care era fiartă în apă cu coniac sau cu rom. Tăria putea fi adăugată și ulterior fierberii.

Citește și...

Cu românii la o cafeluță – încă o ceașcă!

Academia de la terasă (Ressu)

Academia de la terasă (Camil Ressu, 1913) - Tudor Arghezi (Ion Nae Theodorescu), Ion Minulescu, Jean Steriade, Alexandru Szathmary, Alfonso Castaldi, Corneliu Moldovanu.

Ceea ce scria despre Capșa unul din memorialiștii vieții bucureștene ale primei jumătăți de secol XX, se poate generaliza la toate cafenelele celebre ale perioadei: Capșa știe tot, vede tot, hotărăște tot. (...) Este un birou de informații politice, literare, artistice și mondene. Rolul acesta, trebuie să repet, și-l disputau vara cu marile berării. În perioada interbelică capul de afiș va fi ținut de bătrâna Capșa, de Corso sau de Riegler, dar spiritul de dinaintea Marelui Război este deja mai atenuat. În timpul episoadelor de autoritarism, care s-au făcut simțite încă din anii '30 și care au degenerat apoi în lunga dictatură comunistă, astfel de locuri cu caracter de agora ad-hoc nu au fost privite cu ochi buni de autorități. De-altfel, războiul urmat de comunism a însemnat și închiderea majorității cafenelelor și stingerea tradiției. Rămășițe ale acesteia au mai subzistat o vreme timid și discret la Capșa, la cofetăria Nestor și în braseria de la Athénée Palace. Ion Barbu, Mihail Sorbul, Alexandru Cazaban și alți câțiva mai puteau fi zăriți prin anii ‘50-’60 în aceste localuri.

În perioada comunistă, băutul cafelei a devenit o experiență sărăcită de o parte din semnificațiile pe care le-a avut în Vechiul Regim, în special de cele culturale. În schimb, cafeaua a rămas mai departe o chestiune domestică și una legată de protocol. Au apărut noi comportamente și expresii legate de ea. Tușa orientală și-a păstrat un loc al ei în sensul că pachetul de cafea de calitate a devenit, alături de cartușul de țigări străine, obiectul preferat al șpăgii, al „atențiilor” și al micului trafic. Dar de ce „cafeaua de calitate”? Fiindcă în cadrul economiei și comerțului controlate și organizate de statul comunist, calitatea cafelei, ca și cea a altor produse importate, a cunoscut o scădere dramatică. Prin urmare, importurile de cafea din soiurile pure Arabica, aromate, cele mai apreciate în lume, au fost aproape sistate, preferându-se soiul Robusta, ieftin, puțin aromat, tare și cu un gust greu, specific. Aceasta din urmă era importată din „țări prietene”, precum Coasta de Fildeș, Guineea sau Uganda, fiind destinată „poporului socialist”, în timp ce cantitățile din ce în ce mai mici de Arabica erau destinate protejaților regimului. Probabil că este inutil să mai adaug că era vorba exclusiv despre cafea preambalată, a cărei calitate va fi întotdeauna inferioară celei vrac, proaspăt măcinate, și asta indiferent de soi.

Epoca Nechezolului

Epoca Nechezolului
unknown, image comes from the National Archives, Attribution, via Wikimedia Commons

Reducerea importurilor de cafea a scăzut și mai mult după criza petrolieră din 1973, iar asta a dus la apariția absurdității numite „cafea cu înlocuitori”. Nechezolul era realizat mai ales din ovăz (sau năut, sau orz, sau castane) și puțină cafea Robusta. Perioada „de glorie” a acestui adevărat experiment asupra maselor în vreme de pace, au fost anii ‘80, cei mai de aur...

Tot în perioada comunistă, românii au făcut cunoștință cu așa-numitul nes, de fapt cafea solubilă produsă sub numele Nescafe de către firma elvețiană Nestle. Introducerea și la noi a cafelei solubile se leagă de succesul repurtat de noua băutură cu cofeină în a doua jumătate a sec. XX, într-o Europă și o într-o lume din ce în ce mai grăbite. În funcție de metoda de obținere, acest derivat din cafea se prezintă azi fie sub formă de pudră, fie sub formă de granule. Tot printre inovațiile de care au avut parte prelucrarea și consumul cafelei în secolul trecut, se numără și decafeinizarea ei. Importul cafelei fără cofeină la noi este de dată relativ recentă. La fel sunt și automatele de cafea mici sau mari, sub numele de cafea înțelegându-se din ce în ce mai mult, o listă întreagă de variante ale cafelei și de băuturi derivate din cafea (espresso, caffe latte, fiecare cu multe-multe variante). Succesul filtrului electric și al cafelei „la filtru” este și el recent, la fel cum este și cafeaua infuzată la rece (cold brew). Se poate spune deci, că tabloul consumului de cafea în România zilelor noastre este unul diversificat și care ține pasul cu vremea.

După hiatusul comunist, putem vorbi astăzi de o renaștere a culturii cafelei în haine noi. Au reapărut magazinele de cafea specializate, o tradiție susținută la noi, în trecut, în special de negustori armeni, care comercializau așa-numitele „coloniale” (cafele, ceaiuri, mirodenii și delicatese exotice). Tradiția s-a pierdut cu totul în anii ‘70, poate ultimul reprezentant al ei fiind cafegiul Florescu, cel care a preluat ștafeta direct de la Avedis Carabelaian, negustor armean. Magazinele dedicate cafelei vând o varietate de tipuri de cafea vrac, de calitate, sunt înzestrate cu aparate profesioniste de măcinat, iar unele, precum odinioară, chiar cu mașini pentru prăjit cafeaua. Se poate spune că, într-un fel, au reapărut și cafenelele sub forma micro-cafenelelor, a cafenelelor-librării, a ceainăriilor (cu sau fără narghilele), a espresso-bar-urilor sau a unor terase.

A mai rămas ceva de spus? Da, și anume că cel mai important lucru nu este cum bei cafeaua. Poate că o sorbi tacticoasă/tacticos (știi tu, cu degetul mic de la mâna cu ceșcuța, îndreptat în sus) sau poate dai felegeanul peste cap cum ar fi făcut-o un logofăt acum sute de ani și cum obișnuia un bunic al meu. Important este să ne bem cu toții cafeluța, derivatul sau înlocuitorul ei. Asta este important...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *