Țara Prunelor – România

Știați că de ani buni, țara asta a noastră se regăsește în fruntea clasamentului mondial al statelor producătoare de prune? Mai exact pe locul 2, dar după China. În Europa suntem chiar în frunte și, repet, asta a devenit o obișnuință.

De ce să bei țuică, când poți să mănânci prune?

O ipoteză mai veche statua că prunul ar fi apărut în urma hibridizării naturale dintre porumbar și corcoduș. Prea departe de adevăr nu era, fiindcă se pare că Prunus domesticus, s-a dezvoltat fie doar din corcoduș, fie corcodușul a jucat rolul de strămoș principal al prunului. Oricum ar sta lucrurile, cuvântul „prună” sugerează oricui toamna, cu toate că sunt soiuri care se coc încă din iulie. Altfel, cele mai târzii soiuri ajung să se facă chiar și în prima parte a lui octombrie.

Cam ca și viile, livezile de pruni prosperă mai cu seamă pe dealurile de lângă munte, cele expuse către sud, dar se scoboară și spre câmpie. Cea mai mare concentrare de prunării din România o aflăm în jumătatea de nord a județelor învecinate Argeș și Dâmbovița. Din Inima Prunelor, zonele cultivate cu pruni se preling spre est pe sub munți, atingând sud-estul Moldovei, iar în vest, nu doar că umplu Oltenia și Banatul, dar prunele se rostogolesc peste întreaga Crișană și ajung în Maramureș. Dacă te uiți pe o hartă cu prunăriile ai zice că Ardealul pare o poiană într-o livadă cu pruni.

Inima de Prune a Țării – cu cele mai multe livezi în Subcarpații Meridionali de sud și cu concentrația maximă în Argeș și Dâmbovița

Despre beneficiile prunelor se știe de muuultă vreme. Bunăoară, dacă ești mai constipat așa, mănânci niște prune și soarele răsare. Efectul laxativ, căci despre el e vorba, a fost cântat de însuși ironicul poet roman Marțial într-una din epigramele sale. În traducere liberă, Prune de Damasc ar suna cam așa:

Poftim aceste prune cu-aspect bătrân și cam ridat
Ți-or prinde de minune ție la stomacul constipat

Dar consumul de prune aduce cu sine un coș plin ochi cu beneficii pentru sănătate, beneficii despre care am scris și noi și au mai scris și alții. Noi vi l-am reamintit doar pe cel mai… eliberator.

Deplângând prunele de calitate slabă și cadourile făcute din obligație, același Marțial a scris și O ulcică cu prune:

Cu siriene prune ai fost cadorisit,
Măiastru așezate în coșul împletit
Mai mari de ar fi fost, o vede orișicine
Le-ai confunda pe dată cu niscaiva smochine

Ce nu știa Marcus Valerius Martialis, era că prunele proaste pe care le primise puteau fi murate, murarea fiind nu doar o metodă perfectă și sănătoasă de conservare, dar și o modalitate de ameliorare a gustului fructelor și legumelor care nu prea merg mâncate crude. Dar poate că poetul știa prea bine. Poate că Marcus Valerius și-ar fi dorit în momentele acelea să mănânce prune proaspete, dulci și suculente.

Cam ca aceasta. O prună peste timp, de la mine pentru Marțial.

Și chiar ar fi avut dreptate poetul, firește că prunele proaspete sunt cele mai indicate, dar tot ele merg de minune și uscate. Unde mai pui că prunele uscate pot fi integrate de minune în diferite mâncăruri cum ar fi de pildă acest orez. Dar și prunele proaspete pot fi un ingredient în mâncărurile tale. Ce zici de un orez cu piept de rață? Despre deserturi care îți lasă gura apă nici nu mai vorbim. Iar despre celebrii gomboți ai auzit, sper, nu? Mai are rost să vorbim de compot, gem și dulceață? Sau de magiun? Gemul sau magiunul îți pot ajuta și ca ingrediente pentru sosuri de prune! Uite aici. Mă opresc, că deja…

Prunele, pieptul de rață și orezul – un triunghi amoros!

Dar magiunul? Magiunul cât e?

Magiunul se face, prin tradiție numai și numai din prune. Tradiția magiunului la noi a fost recunoscută și oficial prin includerea deja celebrului magiun de Topoloveni în lista produselor protejate în UE după schema PGI (protecția indicației geografice pentru un produs tradițional).

Zona din care sunt culese prunele bine coapte este mărginită exclusiv la livezile dimprejurul orașului Topoloveni și al localităților adiacente Vițichești, Țigănești, Boțârcani, Gorănești, Crințești, Inuri și Goleștii Badii. Vechimea, atestată clar, duce în timp până în 1914, când a fost înființată prima fabrică de magiun în Topoloveni de către o familie locală.

Astăzi, procesul de producție al magiunului presupune colectarea a circa 1500 de tone de prune din 16 soiuri, fierberea și pasarea lor, apoi răcirea timp de câteva zile. Ceea ce este cel mai important de reținut este că magiunul acesta nu conține nici zahăr, nici îndulcitori sau alți aditivi. Chiar antreprenoarea care a reînviat această tradiție are ceva de spus în această privință, ceva foarte interesant: Orice magiun şi dulceaţă din lume pot fi făcute fără zahăr. Totul e câte fructe eşti dispus să pui la fiert. Noi facem o tonă de magiun din 4-5 tone de prune, iar cei care folosesc zahăr fac dintr-o tonă de fructe tot o tonă de magiun. (1)

Și nu doar că, în cadrul unei diete echilibrate, magiunul poate fi consumat și de diabetici sau poate preveni îngrășarea, dar produsul este un adevărat revigorant și are capacitate antioxidantă. Obținut din minimum 4 varietăți de prune fierte laolaltă, magiunul reglează funcțiile digestive și cardiace și previne cancerul de colon(2). Ce mai! Acest magiun este așa de bun și de sănătos, că fabrica argeșeană a devenit furnizor de magiun pentru însăși Casa Regală a României și, pe deasupra, a obținut și un certificat NATO, care îl include în baza de date alimentară a Alianței. Odată inclus acolo el poate participa la orice licitație a US Army pentru livrare de produse alimentare către baze NATO din regiune. Dacă soldații alianței au apucat să mănânce și ei până acum magiun de Topoloveni, antioxidant și protejat internațional, asta nu mai știm.

Uite-l cum se mai fălește (într-o bază de date cu produsele protejate în UE după schema PGI – Protected Geographical Indication)

Producția de prune românești a crescut cu 51% în ultimii ani, iar cele 775.000 de tone culese sunt aproape jumătate din producția totală europeană (47,5%)! Și totuși, marea majoritate a prunelor nu devin magiun…

De ce să mănânci prune, când poți să bei țuică?

Ca și în cazul magiunului, numele țuicii nu poate fi despărțit de prune sau perje. Ce-s perjele? Păi, perjele sunt acele prune cărora le iese sâmburele ușor, dar denumirea se folosește și ca sinonim pentru prune. Revenind, haideți s-o spunem pe-aia dreaptă. Dacă România este o țară a prunelor, atunci România este și o țară a țuicii. Vintilă Mihăilescu a demonstrat-o cu prisos în doar câteva pagini de la începutul unei colecții sincere de eseuri (3).

Cu toate că țuica are și pe la noi ceva vechime multiseculară, despre o țară a țuicii (care a dublat-o, de fapt, pe cea a vinului, mult mai veche) am putea vorbi, mai degrabă, după ce filoxera a decimat o mare parte din viile românilor la sfârșitul sec. XIX. Asta a creat un „vid de putere” temporar, care a permis țuicii să capete o importanță mai mare decât avusese.

Dacă de numele țuicii se leagă tot felul de întâmplări nefericite și drame mai mici sau mai mari, petrecute mai ales în mediul rural, apăi, aceasta nu este nici vina prunelor, nici a țuicii. Să nu uităm că țuica gustată cu măsură nu doar că dezleagă limbi și încălzește suflete, dar în mod tradițional, era (și în bună măsură încă mai este) consumată înainte de masă pe post de digestiv. Dar pentru asta, prunele de toamnă culese după 15 septembrie, trebuie lăsate mai întâi la fermentat până prin decembrie. Abia atunci se poate distila cea mai bună țuică!

Nu vă mai țin, doar că acum spuneți și voi: poezia asta frumoasă, creată de un alt locuitor al Țării Prunelor, nu are ea alură de imn?

Un festival al țuicii este și un festival al prunelor. Cristian Bortes www.eyeem.com/bortescristian from Cluj-Napoca, Romania, CC BY 2.0, via Wikimedia Commons

_____________

(1) Ca o anecdotă, la început (anii ‘90), magiunul produs acolo, aflat încă departe de recunoașterea sa ca produs tradițional, era exportat în proporție de 90%, ambalat în butoaie de 250 kg, în Germania și Austria. Austriecii, fiindcă Dumnezeu le luase mințile, adăugau zahăr cu nemiluita înainte de a-l revinde ambalat de ei.
(2) dr. Gh. Mencinicopschi, Și noi ce mai mâncăm – noua ordine alimentară, vol. I, 2010, p. 30
(3) Vintilă Mihăilescu, Etnogeneză și țuică, 2018, p. 7-12